Chicago Style Pizza, Deep Dish Pizza, Chicago Stuffed Pizza – sunt nume ce definesc un preparat unic, delicios şi – chiar dacă ironizat de specialiştii pizzeri italieni – de mare succes în rândul citadinilor şi al turiştilor care ajung în Chicago. Istoria acestui fel de pizza, al cărui debut se pare că a avut loc prin anii ’40, este încă neclară iar autorul încă disputat. Reţetele variază de la o pizzerie la alta, chiar dacă aspectul este asemănător, fiecare a ţinut să-şi pună amprenta personală, să transforme preparatul într-un simbol şi să-i amplifice originalitatea.
Italienii conservatori iau în derâdere Pizza Chicago, iar preparatul a fost şi este în continuare supus pamfletului. Sosul pus în vârf, peste umplutură, şi nu direct peste aluat? Brânza pusă sub sos? Aluatul înălţat pe pereţii laterali, ca la tartă? Aşa ceva este declarat inadmisibil de tradiţionalişti. „Asta nu mai e pizza!”, spun ei. „E orice altceva, dar nu pizza!”
Oricum, pizza sau pseudo-pizza, pentru nişte gurmanzi ca noi, fani pizza şi cu apetit pentru provocările culinare, fotografiile văzute pe internet arătau incredibil de apetisant şi ne-am propus să testăm această Pizza Chicago. Varianta la care ne-am oprit este cea prezentată aici (recomand să urmăriţi, este un videoclip care ilustrează foarte bine ceea ce eu nu am reuşit în fotografii).
Reţeta clasică de Pizza Chicago conţine puţine ingrediente, în general doar brânză şi sos – e minunată şi aşa, dar se pot adăuga ingrediente după preferinţă, respectând regula de aur: la bază brânză, deasupra sos. Între stratul de brânză şi cel de sos putem să punem orice ne pofteşte inima.
Aluatul e cam migălos, nu atât dificil cât cronofag, necesită răbdare şi, ca să nu plângem pe lângă el de foame :), m-am apucat să îl pregătesc din timp. Dar a meritat din plin, fiecare secundă de aşteptare. Produsul final e fantastic de gustos, crocant, suculent şi unic. Acum suntem fani Pizza Chicago.
Italienii conservatori iau în derâdere Pizza Chicago, iar preparatul a fost şi este în continuare supus pamfletului. Sosul pus în vârf, peste umplutură, şi nu direct peste aluat? Brânza pusă sub sos? Aluatul înălţat pe pereţii laterali, ca la tartă? Aşa ceva este declarat inadmisibil de tradiţionalişti. „Asta nu mai e pizza!”, spun ei. „E orice altceva, dar nu pizza!”
Oricum, pizza sau pseudo-pizza, pentru nişte gurmanzi ca noi, fani pizza şi cu apetit pentru provocările culinare, fotografiile văzute pe internet arătau incredibil de apetisant şi ne-am propus să testăm această Pizza Chicago. Varianta la care ne-am oprit este cea prezentată aici (recomand să urmăriţi, este un videoclip care ilustrează foarte bine ceea ce eu nu am reuşit în fotografii).
Reţeta clasică de Pizza Chicago conţine puţine ingrediente, în general doar brânză şi sos – e minunată şi aşa, dar se pot adăuga ingrediente după preferinţă, respectând regula de aur: la bază brânză, deasupra sos. Între stratul de brânză şi cel de sos putem să punem orice ne pofteşte inima.
Aluatul e cam migălos, nu atât dificil cât cronofag, necesită răbdare şi, ca să nu plângem pe lângă el de foame :), m-am apucat să îl pregătesc din timp. Dar a meritat din plin, fiecare secundă de aşteptare. Produsul final e fantastic de gustos, crocant, suculent şi unic. Acum suntem fani Pizza Chicago.
INGREDIENTE (pentru 2 pizza cu diametrul de circa 24 cm):
Pentru aluat:
Pentru aluat:
• 450 g făină
• 2 linguriţe zahăr tos
• 25 g drojdie (un cub mic)
• 85 g mălai fin
• 300 ml apă
• 75 g unt topit
• 100 g unt moale
• 1 linguriţă sare
Pentru sos:
• 1 linguriţă sare
Pentru sos:
• 1 kg roşii bine coapte, decojite şi date prin blender
• 1 ceapă galbenă tocată foarte mărunt
• 2 căţei de usturoi pisaţi
• 1 linguriţă zahăr
• 1 praf de sare
• 1/2 linguriţă piper măcinat
• 1 linguriţă oregano uscat
• 1 linguriţă busuioc proaspăt, tocat
• 3 linguri ulei
Pentru umplutură:
Pentru umplutură:
• 300 g mozzarella dată pe răzătoare
• 200 g şuncă presată tăiată mărunt
• 200 g ciuperci feliate din conservă, bine scurse
• 4 linguri parmezan ras
PREPARARE:
Am amestecat drojdia cu zahărul. Am turnat apa caldă, am presărat deasupra o linguriţă de făină, am acoperit şi am lăsat 20-30 minute la dospit.
Făina cernută împreună cu mălaiul şi sarea le-am pus în bolul mixerului, am adăugat maiaua şi untul topit, am mixat cu spirala pentru aluat timp de câteva minute, la viteză mică, până când s-a încorporat toată făina, apoi la viteză medie timp de 4-5 minute, până când am obţinut un aluat consistent, ca o cocă nu foarte tare.
Am uns cu ulei pereţii unui bol încăpător, am aşezat înăuntru aluatul (uns de asemenea cu ulei) am acoperit cu folie alimentară şi am lăsat la căldură până când aluatul şi-a dublat volumul (45-60 minute).
Între timp, m-am ocupat de sos: în uleiul încins am pus ceapa, usturoiul, oregano, le-am călit 1-2 minute, apoi am adăugat roşiile, zahărul, sarea, piperul, am ţinut pe foc, amestecând să nu se ardă, până când am obţinut un sos consistent (circa 30 minute). Am adăugat busuiocul şi am luat sosul de pe foc. Am lăsat să se răcească.
Făina cernută împreună cu mălaiul şi sarea le-am pus în bolul mixerului, am adăugat maiaua şi untul topit, am mixat cu spirala pentru aluat timp de câteva minute, la viteză mică, până când s-a încorporat toată făina, apoi la viteză medie timp de 4-5 minute, până când am obţinut un aluat consistent, ca o cocă nu foarte tare.
Am uns cu ulei pereţii unui bol încăpător, am aşezat înăuntru aluatul (uns de asemenea cu ulei) am acoperit cu folie alimentară şi am lăsat la căldură până când aluatul şi-a dublat volumul (45-60 minute).
Între timp, m-am ocupat de sos: în uleiul încins am pus ceapa, usturoiul, oregano, le-am călit 1-2 minute, apoi am adăugat roşiile, zahărul, sarea, piperul, am ţinut pe foc, amestecând să nu se ardă, până când am obţinut un sos consistent (circa 30 minute). Am adăugat busuiocul şi am luat sosul de pe foc. Am lăsat să se răcească.
Aluatul crescut l-am scos pe masa de lucru şi l-am întins cu sucitorul în forma unui dreptunghi (cu laturile de aproximativ 30/40 cm). Untul moale (100 g) l-am întins în strat uniform pe toată suprafaţa aluatului. Am rulat aluatul într-un cilindru peste care am trecut apoi sucitorul, dându-i forma unui dreptunghi cu laturile de circa 45/10 cm. Dreptunghiul obţinut l-am tăiat în două părţi egale pe care le-am împăturit şi le-am dat forma unor bile. Cele două bile le-am pus în bolul uns cu ulei, le-am acoperit cu folie alimentară şi le-am lăsat la crescut pentru a doua oară, timp de 40-50 minute.
Am pregătit tăvile şi le-am uns cu ulei. Am întins fiecare bilă de aluat pe masa de lucru, apoi am transferat în tavă în aşa fel încât să acopere baza şi să îmbrace pereţii. Am presărat un strat generos de mozzarella, apoi am pus şunca, ciupercile, iar deasupra am întins sosul de roşii. Am presărat parmezanul, am introdus tăvile în cuptorul încins şi am copt la temperatură medie timp de circa 40 minute (până când crusta de aluat a devenit aurie şi crocantă).
Note:
• Se poate folosi 1 plic drojdie uscată (7 g); în acest caz, nu se dizolvă, se amestecă cu ingredientele uscate (făina de grâu, mălaiul, zahărul), apoi se adaugă apa şi untul topit – la temperatura camerei amândouă – şi se amestecă.
• Sosul trebuie să fie gros şi răcit, atunci când este turnat în tavă, ca să nu afecteze compoziţia preparatului şi să nu împiedice coacerea aluatului.
• Pentru această pizza se folosesc tăvi cu pereţii mai înalţi (cum ar fi tăvile pentru tort, cu pereţi detaşabili).
Arata splendid, nu stiam acest istoric. Uite, si de aceea vin eu cu mare interes ca sa citesc. Eu acum voi posta pizza aceea rapida la tigaie. Nu ma asteptam sa aiba gust chiar de pizza. Nu mi-a venit a crede ca se se prepara atat de repede!!! …. sa scap atat de usor cu o masa delicioasa cand nu este timp ca sa gatesc? Dar m-ai facut curioasa si cu Chicago asta. Trebuie sa fie ceva special.
Multumesc mult, Didi :X In general toti cautam retete rapide si ne ferim de cele care consuma mai mult timp sa le gatesti decat sa le mananci, dar uneori mi se pune pata pe cate una de-asta mai ciudata si mie cand imi casuna, imi casuna si gata 🙂
Ce bunatate de pizza ai facut! Imi place tare mult ce ai pus acolo si cum ti-a reusit! pup!
Eeeeii bravo Simona!!! Pizza,tarta sau oricum i-ai spune,trebuie sa aiba un gust minunat.Apreciez faptul ca te documentezi in legatura cu fiecare preparat si ne aduci si noua informatii interesante.Felicitarile mele!
Multumesc mult, Merisor, pup si eu :X
Dia, multumesc mult pentru apreciere :X
Foarte interesanta pizzo-tarta ta 🙂 , felicitari! Asa impaturit, aluatul devine usor ,,in straturi" . Dar am observat ca nu se pune sare la aluat, doar zahar si cam mult, 2 linguri(50-60 g) . Iese dulceag aluatul la final, nu?
Merita incercata 🙂
Simo, interesanta incursiunea. Cred ca nu exista preparat necontestat, dar gustos si savuros. Si pana la urma asta conteaza, sa gadile papilele si sa incante ochiul. Grozav arata! Bravo!
Da, pai italienii sunt cei care o comenteaza, ca ei au inventat pizza si nu accepta inovatii 🙂 Dar de buna e minunata 🙂 Fetele mele sunt innebunite dupa pizza asta, doar ca e putin cam migalos blatul si nu ma simt mereu in stare sa ma apuc de bibilit la el 🙂 Multumesc mult :-f
Da, blatul e in straturi. Ai observat foarte bine, trebuiau doua lingurite de zahar, nu linguri. Cred ca-mi era foame cand am scris reteta 🙂 Sare noi nu punem in blatul de pizza, pentru ca ne place sa fie dulceag, dar cred ca trebuia sa il trec totusi in lista de ingrediente, ca asa e frumos 🙂 Am corectat acum. Multumesc mult, Gina, pentru ca mi-ai atras atentia :-f
[…] 1 lingura ketchup sau sos facut in casa (link) […]