Despre om, maimuta si bloggeri de doi bani
„Bunul simţ la români s-a îmbolnăvit de cancer la 23 august 1944. Din 22 decembrie 1989 a făcut metastaze. Acum e în comă şi pe cale să-şi dea obştescul sfârşit.” (prelucrare* după emisiunea „În puii mei”)
Daca îţi faci blog, se presupune că ai ceva de spus ori de arătat lumii. Ceva ce ştii TU să faci sau ce ti se întâmplă ŢIE. Ceva ce creezi sau visezi. Poate vrei să spui lumii ce părere ai tu referitor la un subiect anume. Poate vrei să povesteşti ce anume ai văzut ieri, la coadă la Fisc. Poate ai trecut printr-o experienţă şi doreşti să-i avertizezi pe alţii în legătură cu asta şi eventual să-i înveţi să înfrunte situaţia respectivă. Pur şi simplu, ai ceva de spus sau/şi de arătat. Poate fi vorba de fotografii, de articole, poveşti, poezii, preparate culinare, instrucţiuni de folosire pentru un device, detalii tehnice legate de internet, computer, problemele maşinii de spălat sau ale autoturismului etc etc. Pe scurt, ai de împărtăşit idei sau opere ale tale, proprii. Sigur, cum originalitatea e o calitate foarte rară, te poţi inspira din cărţi, din internet, chiar şi de pe stradă. Dar o regulă de bun simţ spune că, în acest caz, trebuie să precizezi sursa. Sau măcar să spui că te-ai inspirat. Nu o să-ţi ridice nimeni statuie dacă te împăunezi cu munca altuia, la fel de bine cum nu o să-ţi dea nimeni în cap dacă recunoşti că nu e creaţia ta în totalitate. Şi nici nu doare. Crede-mă pe cuvânt, nu doare să spui că te-ai inspirat şi să pui acolo un link cu trimitere către sursă.
Astăzi toată lumea are blog. E un lucru bun, pentru că informaţia, cu cât e mai diversificată, cu atât e mai utilă. Eu, de exemplu, nu iau de bun orice văd, fără să verific şi alte surse. Chiar şi – sau mai ales – în cazul reţetelor. Cu excepţia cazurilor (foarte puţine) când furnizorul de informaţie (aka reţetă) este o autoritate de necontestat în domeniu şi am încredere absolută că ştie ce spune. Altminteri, verific încă cel puţin trei alte surse. De obicei diferă pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale, vorba maestrului Caragiale. Alteori diferă doar din punct de vedere al nuanţei. E suficient, însă, ca să decantez şi să extrag esenţa. Iar în final să-mi formulez concluzia proprie. Activitatea de a te documenta de la cât mai multe surse, se numeşte muncă de cercetare. Caută în DEX, să te luminezi ce e aia, fiindcă în mod clar această sintagmă nu face parte din vocabularul tău. Pentru fiecare reţetă pe care o scriu pe blog, muncesc multe ore ca să o verific, alte ore ca să o pun la punct, şi alte multe ore ca să o prepar. Uneori, după ce o prepar, îmi dau seama că ar fi fost mai bine să fi pus mai puţină făină sau să fi preparat mai multă cremă, iar atunci când urc reţeta pe blog am grijă să o formulez cât mai corect, ca să îi ajute pe alţii. Şi mă deranjează atunci când tu vii în blogul meu (casa mea) doar ca să îmi copiezi munca şi să o afişezi în blogul tău, ca şi cum ar fi a ta. Dacă pui 25 grame în plus la cantitatea de unt, sau în loc de amidon pui făină, nu înseamnă că ai transformat-o în reţeta ta. Înseamnă că eşti un plagiator şi nimic mai mult. Un copy-paste. Probabil că nu ţi-a trecut prin cap faptul că acea introducere pe care o scriu la fiecare reţetă, este rodul a mii de cărţi citite, care m-au ajutat să-mi formez un vocabular şi al multor ore de studiu, din multe surse, ca să-i aflu povestea (acolo unde este vorba de o reţetă cu istorie). Multe dintre materialele mele sunt traduse din limbi străine – şi cred că nu e nevoie să-ţi desenez cât am muncit pentru asta. Nu ţi se pare puţin cam prea mult, să-mi copiezi până şi această introducere? Şi nici măcar să nu ai bruma de bun simţ, să citezi sursa de unde ai copiat?
Unele reţete şi tutoriale nu îmi aparţin, le-am tradus/reprodus de la alţii – sau m-am inspirat. Dacă ai văzut că eu pun link sau videoclipul cu tutorial/reţeta, tu de ce nu faci la fel? De ce, atunci când copiezi de pe blogul meu, ai grijă să omiţi acele linkuri? Ţi se pare că acei oameni nu merită să vadă că munca lor e apreciată şi că li se recunosc meritele?
Sau, uneori, te simţi „jmecher(ă)” şi pui la finalul reţetei, acolo unde ştii sigur că nu mai citeşte nimeni, un textuleţ fără valoare, dar care te face să dormi liniştit(ă), fiindcă vezi-Doamne, ai dat sursa. Un text fără link în spate (în aşa fel încât cititorul să nu poată ajunge la sursă doar cu un clic) nu are valoare. Ca să nu mai spun că, pus la sfârşit, e şi mai jalnic. Dacă eşti într-atât de patetic şi de meschin încât nu vrei să-i faci trafic (de parcă cei 2-3 cititori pe care îi ai or să-i umfle rankingul, blogului din care ai copiat), vezi că ai posibilitatea să bifezi „nofollow” şi rezolvi problema asta.
Te-am văzut copiindu-mi conţinut de pe blog fără absolut nici o jenă, şi apoi te-am văzut lamentându-te că altcineva a copiat de la tine. Am dedus că ţi se pare firesc ca tu să furi de la alţii, dar nu ţi se pare firesc ca alţii să fure de la tine. Oare te crezi deasupra oricăror reguli şi norme? Oare tu te crezi „mai egal(ă) în drepturi” decât alţii?
Ieri o „inteligentă” a scos o perlă monumentală: „Numai dacă reproduci reţeta întocmai trebuie să pui sursa; dacă modifici ceva la ea, nu mai e aceeaşi retetă şi în concluzie devine creaţia ta.” Adică în loc de nuci a pus alune şi gata, e cu totul altceva. I-a păstrat însă numele, modul de preparare şi tot restul ingredientelor. Mare Ţi-e grădina…
Altă mostră de „cugetare” scoasă din puţul gândirii: „blogul culinar nu e literatură, ca să te plângi că ţi se copiază introducerea.” Zău? I-aş recomanda să se mai documenteze, să mai citească nişte „almanahe”.
Furtul, inclusiv cel intelectual, este incriminat nu numai de legile penale, ci şi de cele morale. Dar tu probabil că nu eşti creştin şi nu ai auzit de Decalog şi nici de Porunca a opta, care spune „Să nu furi!”. Legea dreptului de autor şi definiţia plagiatului încep totuşi să prindă din ce în ce mai mult contur şi sper ca, până la urmă, oamenilor să le intre bine în cap că furtul e la fel de înjositor şi de păgubos, indiferent că e vorba de furt de obiecte sau furt intelectual. Şi la fel de penal. Din păcate, în România bunul simţ şi conştiinţa sunt încă în stadiul de embrion. Probabil că mai avem de aşteptat multe sute de ani până să ajungem la acel minim nivel de educaţie care să ne facă să fim cinstiţi organic, nu de frica legii sau a altor repercusiuni. Şi, cum legea dreptului de autor, deşi există, nu are timp să se ocupe de furtul intelectual, tu furi în continuare, liniştit, conţinutul muncii altora.Tot ce pot eu să fac – şi o voi face fără ezitare – e să te arăt cu degetul, să te expun şi să-ţi arăt cât eşti de patetic(ă). Să te devoalez printre cercurile şi grupurile în care te învârteşti şi să te izolez, ca pe un ciumat. Să avertizez oamenii de bună credinţă că, dacă azi ai furat de la mine, mâine vei fura de la ei. Să le deschid ochii, să-i determin să te evite, să-i învăţ să caute acolo unde trebuie, ca să ajungă la sursa originală. Să ajungă ca şi ei, la rândul lor, să te arate cu degetul: „ăsta/asta e cel/cea care fură de la alţii, nu prezintă încredere, nu-l/o băga în seamă”. Trebuie să ne intre bine în cap, odată pentru totdeauna, tuturor: dacă se găseşte pe internet, nu înseamnă că ai dezlegare să-l furi.
Fireşte, în ţara în care toată lumea fură şi/sau minte, în care primul ministru este un plagiator dovedit, în care 90% dintre tezele de doctorat/licenţă/master sunt copy-paste, nu mă pot aştepta ca eu să reuşesc să schimb ceva peste noapte. Ieri am postat un mic semnal de alarmă pe Facebook şi tot ce am reuşit a fost să-mi pun în cap câteva exemplare care s-au simţit cu musca pe căciulă şi care s-au îngrămădit să mă jignească. Fiindcă, deh, aşa e românul lipsit de bun simţ: când se simte vizat, împroaşcă noroi. Culmea e că eu nici nu m-am referit la ele. Dar, vorba aceea: Hoţul strigă „hoţii!”
Legea ne va apăra, într-o bună zi, şi pe mine şi pe cei ca mine a căror muncă e furată fără pic de ruşine. Până atunci, nu-mi rămâne decât să suport nesimţirea ta şi a altora ca tine. Atâta vreme cât orice maimuţă posesoare de degete are acces la internet şi poate să-şi facă blog…
NOTA:
*Subliniez, e „prelucrare”, nu „preluare”, pentru că am modificat puţin textul original. Preluare spui atunci când transcrii integral. Dacă adaptezi (prelucrezi) textul în funcţie de context, se numeşte prelucrare. Asta în atenţia duduii care, între două cumetrii, se crede mare filolog, dar habar n-are care e diferenţa între prelucrare şi preluare, şi nici ce e acela un dezacord.
UPDATE 1: Urmările produse de acest articol, după 10 ore de la postare
Am primit reacţii pozitive din partea unor oameni de bună credinţă care au trecut şi ei, la un moment dat, prin situaţii asemănătoare. Sunt şi oameni care nu se regăsesc în articol dar au înţeles ideea şi au fost de acord cu ea. Sunt şi oameni care nu au fost de acord cu ce am scris eu şi şi-au exprimat opinia, frumos, inteligent, manierat.
Şi, evident că gibonii alţii – care de obicei umblă în gaşcă – mi-au sărit în cap. Evident că fiecare dintre acei giboni „alţii” se ştie cu musca pe căciulă şi a crezut că face obiectul acestui articol. Evident că eu nu cunosc pe niciunul dintre ei, nu-mi spun nimic şi nu mă interesează. Evident că în blogosfera culinară paranoia e în plină explozie pandemică. Evident că niciunul dintre ei nu a priceput nimic. Evident că marea lor frustrare este că nu am dat nume şi nu ştiu ei exact la cine m-am referit. Ca în filmele indiene, se aşteptau să pârăsc cu nume şi prenume. Şi când s-au lămurit că nu vor primi nici pâine şi nici circ, tot ce i-a dus pe ei capul să facă, a fost să se răzbune şi să caute noduri în papură. Au căutat greşeli gramaticale – care nu sunt. Au afirmat că nu au găsit nicăieri în blogul meu vreo referire la vreo sursă – ceea ce e o minciună jalnică. Au afirmat că miile de cărţi pe care mă laud că le-am citit nu se regăsesc în surse – de unde rezultă că pentru ei nu există alte cărţi pe lume, decât cele de bucate. Deci, numai mizerii din astea ieftine. Nimic inteligent. Nimic remarcabil. Nimic la obiect, coerent, cu subiect şi predicat. Adică, s-au comportat fix aşa cum face omul prost nemintos: fiindcă nu e în stare să zică ceva inteligent, dă cu pietre. Fireşte că mă aşteptam la asta. Pentru că am avut timp, de când sunt prin blogosferă, să-mi formez nişte păreri despre unii. Absolut niciunul dintre aceşti “unii” nu m-a surprins prin nimic. Au reacţionat extrem de previzibil. Şi de penibil.
Să vedem ce va mai urma. Ţineţi aproape 🙂
P.S. Am renunţat la termenul “giboni”(cu referire la anumite specimene care sălăşuiesc pe un anume grup, din care eu nu mai fac parte, şi care m-au determinat să scriu acest articol) pentru că mi-am dat seama că jigneam bietele animale.
UPDATE 2 (10 mai 2015) – după trei săptămâni:
Lucrurile au început să se schimbe. În bine. În primul rând, am văzut că, cel puţin o parte dintre bloggeri, sunt mai atenţi atunci când postează o reţetă şi, dacă au preluat-o de la altcineva, au grijă să menţioneze sursa. Pe urmă, dacă au preluat-o de la altcineva, au grijă să o transcrie cu propriile cuvinte. La naiba, doar lucrul ăsta îl învăţăm la şcoală, imediat cupă alfabet: „povesteşte cu propriile cuvinte”! Limba română se studiază în şcolile din ţara noastră timp de 12 ani! Nu pot să cred ca, după 12 ani de citit, scris şi comentat, să nu fii capabil să scrii cu propriile tale cuvinte o amărâtă de reţetă! Nu în ultimul rând, au început să se ridice voci ale celor care au fost plagiaţi. Uneori pe bună dreptate, alteori se exagerează, dar nu contează asta, important e faptul că oamenii nu mai servesc mâncărica „taci şi-nghite!”. Se nasc discuţii, se pun întrebări, se caută răspunsuri. E foarte bine. Acestea au fost scopurile pentru care am scris aici. Asta este ceea ce am urmărit. Nimic mai mult. Sper ca în timp toate acestea să ia amploare. Şi poate că, în timp, vom deveni cu toţii – dacă nu mai buni (pentru că, de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere, nu-i aşa?), măcar mai atenţi. Mai responsabili. Mai înţelepţi.
UPDATE 3
Revin. După ce am publicat „arogantul” articol de mai la deal, individa „copy-paste” (ca să nu mai folosesc termenul gibon, din motivele menţionate deja) a făcut nişte mici modificări pe blogul propriu, în sensul că a adăugat că reţeta respectivă o are de la mamă-sa şi de la mine. Dăduse şi link către blogul meu – nu că m-ar fi consolat asta, deja răul e făcut. Dar, cum în România, nicio minune nu ţine mai mult de trei zile, evident că şi asta avu aceeaşi soartă. După ce s-au mai liniştit apele, duduia „copy-paste” a revenit la versiunea iniţială. Eh, noi să fim sănătoşi… Mă bate gândul să fac o secţiune specială în blog, cu titlul „Blacklist” sau „Colţul ruşinii”, în care să-i demasc (cu exemplificări clare) pe cei care copiază din alte bloguri şi nu dau sursa.
Am citit tot şi m-am regăsit în starea ta (emoţională), stare pe care am simţit-o şi eu acum ceva ani, când, apelat de prietenii mei, am constatat că cine îşi făcuse nu unul, ci patru bloguri în care-mi prelua postările (încercând să-mi fure şi trăirile) şi se împăuna cu ele. Eu am avut mare ajutor de la prieteni, l-au bombardat cu comentarii şi i-au pus paginile public, spre lapidarea virtuală 😀 încât în trei zile şi le-a închis pe toate. E jenant că se întâmplă aşa ceva, pentru că, aşa cum spuneai în blog, e vorba de ore de muncă, e vorba de pasiune. Şi dacă munca şi ingredientele pot fi copiate, trăirea celor lucrate…niciodată. O zi bună cu senin în suflet să fie la tine, Simona!
Am citit pe nerasuflate postarea ta si iti dau dreptate in tot ce ai scris.
Asta cu copiatul retetelor a ajus sport national la noi, iar unii mai au tupeul sa le inscrie si la diverse concursuri si te apostrofeaza urat daca le faci observatie.
Macar de-ar fi constienti cate munca este la prepararea, apoi editarea unei retete, cate poze se fac si cati nervi se consuma…..
Asa e, Simona. E foarte multa munca in spatele unui blog. Fie el culinar sau nu. Dar… cui ii pasa? 🙁
Mesajul e clar si necesar. Bonus, scris foarte bine. N-am prins ieri discutia FB despre care vorbesti, o sa caut. As vrea sa intaresc cu ceva "scris profund", dar intrucat sunt cu vopseaua in cap :)) si tin sa imi mai ramana 3 fire de par, am sa aman feedback-ul mai amplu.
Cei care isi fac bloguri cu retetele scrise de altii sunt deja prea multe. Intr-o zi ii va ajungea legea din urma si vom scrie si noi mai linistiti.
Felicitări, Simona pentru articol! Sper sa miște pe cine trebuie si sa schimbe cât de cât ceva…
Simo, sunt multe de spus si de "rumegat" pe tema asta. Acum depinde cui te adresezi, ideea este buna, fara doar si poate. Gandeste-te insa ca cine intra in lumea asta, mai ales culinara, intra fie din pasiune, fie din dorinta de castig. Eu ma dau exemplu pe mine. Inceputurile au fost grele, n-as putea sa spun ca am intrat cu multa experienta. Dar am inceput sa invat. Aveam niste postari, vai mama mea, poze…nu mai spun, iar continutul…si mai prost. Am inceput sa cresc, sa deschid ochii, sa vad cum face x,cum face y, am inceput sa transform criticile in elemente de constructie. Niciodata nu am avut nevoie de trafic, de like-uri, de faima, etc. Niciodata nu am furat vreo reteta, poze, etc. Sunt unele retete mai faimoase, facute si interpretate de toata lumea. Cred, cel putin imi place sa cred ca recunosc meritele sau inovatorul unei retete, insa sa fim seriosi, unele retete nici nu stii de unde provin sau nu se cunosc per total. PLus de asta, retetele faimoase trebuie adaptate unor ingrediente autohtone, a unui cuptor …din dotarea fiecaruia, dupa gustul fiecaruia. Cert este ca lumea te taxeaza indiferent de ce ai posta. Daca vii cu un original, lumea spune ca poate este o porcarie, ca au incercat si ei si nu le-a iesit. Daca vii cu adaptare, iti sare in cap ca nu e originala.
Eu inteleg si stiu ca este frustrant sa iti vezi munca purtata pe aripi de vant de unul si de altul, dar pana la urma asta este unul dintre riscurile blogging-ului. Unii preiau fara intentie o anumita reteta si dau sursa de unde au preluat-o, fara sa se documenteze, altii dau sursa gresita, altii nu dau nimic. Dar pot invata, daca vor, evident. Altii fura fiindca asta fac ei. Dar aici intram in alta discutie…
Una peste alta, eu inteleg punctul tau de vedere, este evident ca cineva te-a … scos din pepeni tare :)) daca este o persoana cerebrala, va intelege si va invata, daca nu…atunci va continua cu aceeasi gandire.
Repet, sunt multe de spus si de explicat, sunt situatii si situatii, insa ramane valabil ceea ce spui tu, sursa de inspiratie trebuie avuta in vedere si mentionata. >:D<
Cred ca am scris cam mult :))) imi cer scuze >:D<
Va multumesc frumos. Imi doresc sincer ca faptul ca ati comentat aici sa nu va atraga dusmania si rautatile pe care mi le-am atras eu, cu acest articol. In rest, noi sa fim sanatosi, ca din moment ce traim in Romania, lucruri prea bune nu ne mai asteapta…
Simona, eu mă consider în continuare un om fără dușmani și să fii sigură că din partea mea nu ți-ai atras niciun fel de dușmanie. Hai să dăm cărțile pe față, eu sunt ”duduia” la care te referi. Am comentat într-un spațiu privat al bloggerilor culinari, constat însă că tu dorești să aduci discuția în public.
Referitor la ”prelucrare” vs. ”preluare”, fie cum zici tu :), deși logica mea ar zice că o prelucrare literară se referă mai degrabă la o întreagă operă decât la un citat (caz în care eu, abia dezmeticită dintre două cumetrii- ca să te prafrazez – aș fi folosit mai degrabă ”a parafraza”).
Dezacordul a existat și tu știi, că doar l-ai corectat. Îmi imaginez cu câtă înfrigurare ți-ai luat postul la puricat după ce ai citit comentariul postat, repet, într-un grup cu 100 și ceva de membri, unde nu ai avut tu sânge-n instalație să vii cu o replică. Ei bine, să știi că am făcut print screen :). Da, am print screen cu articolul așa cum era el cu 2-3 minute înainte să fi introdus eu comentariul din grup.
Și ca să ne înțelegem, nu te-am jignit, nu te-am ironizat și nu o voi face nici acum, cu toate că tu m-ai luat în tirul aroganțelor. Aș vrea să înțelegi de ce am comentat (că de obicei nu-mi pasă):
1. Nu am citit niciodată un articol mai arogant decât ăsta.
2. Unii oameni din blogosferă chiar știu să scrie. Creează atmosferă, vrajă, nu te mai saturi citindu-i. Alții chiar au ce să povestească și o fac cu har. Niciunul dintre acești oameni nu a comis aroganța de a afirma ”eu am citit mii de cărți ca să-mi fac un vocabular” (nu știu cât e de exact citatul, dacă mi-a scăpat ceva ia-l ca ”prelucrare”. Niciunul dintre oamenii care chiar știu să scrie nu afirmă asta… pentru simplul motiv că lucrul ăsta îl decid cititorii!
3. Faza cu miile de ore de studiu… dacă ești pasionat cu adevărat de un lucru, mi se pare firesc să îi dedici timpul tău. Nu e de menționat pe blog, se înțelege din calitatea postărilor.
4. Am trecut prin momente asemănătoare nu o dată și totuși nu am ieșit cu asemenea declarații publice. Urmărești… ce? Mi-e greu să pricep (dar poate tot cumetriile-s de vină, mi-oi fi lăsat vreo doi neuroni pe acolo).
Văd că arunci tare ușor cu apelative, ba ”maimuțe”, ba ”duduie”, ba ”giboni”, ba ”bloggeri de doi lei” :). Astea prin contrast cu ”oamenii de bună credință” care te-au aprobat 100%. Știi ce, și eu te-aș fi aprobat pentru că știu cât de frustrant e să fii plagiat, dar maniera în care ai ieșit la rampă mi s-a părut mai blamabilă decât preluarea unei rețete.
Oricum, nu cred că te interesează pe tine că nu-mi place stilul în care ai scris un articol… până la urmă, cred că e unul din articolele tale cu cel mai mare succes. Ce îngrămădeală era azi aici! (a-propos, nu ți-am citit blogul până azi și o să revin doar dacă va fi nevoie de print screen-ul ăla).
Aş fi preferat să primesc o astfel de vizită pe blogul meu (în casa mea), la o reţetă, fie şi măcar pentru o critică. Dar, ce să-i facem, dacă aşa e în firea noastră, să ne atragă doar sămânţa de scandal? 🙂 Nu am comentat în acel grup “privat de 100 de persoane” pentru că nu era cazul să vă dau apă la moară. Eu nu am vrut să mi se afişeze articolul acolo pentru că eram sigură că voi fi atacată de anumite persoane cărora le place pur şi simplu să dea cu bâta în cap, indiferent dacă au motiv sau nu. În clipa în care am văzut că s-a dat share acolo, m-am aşteptat la ce e mai rău. Da, articolul meu e dur, îmi asum asta; poate părea şi arogant, accept – deşi expresia legată de cărţile citite aţi scos-o din context şi aţi terfelit-o cum v-a convenit. L-am scris într-un moment de frustrare – pentru că spre deosebire de alţii, eu îmi recunosc frustrările. L-am scris ca să mă descarc. Aşa, arogant şi prost scris, cum zici. Cu o zi înainte, am încercat să le explic unora că nu e frumos să copieze. Atât. Şi am fost atacată şi jignită într-un fel pe lângă care ce am scris eu aici pare adiere. Acest articol a fost o răbufnire. Am considerat că în casa mea am dreptul să dau cu pumnul în perete, dacă aşa-mi vine. Nu am dat nume, deşi eu am fost jignită nominal şi cu tag. Pentru că, deşi articolul e arogant şi urât, cum zici, mie nu-mi place să mă păruiesc. Cred că e omeneşte, să răbufneşti din când în când. Eu am vorbit în acest articol la modul generic. Logic, oamenii de bun simţ nu s-au ofuscat. Nici eu nu m-aş fi ofuscat dacă aş fi citit acest articol la altcineva. Aşa, arogant şi urât scris, cum zici. Sigur, ceea ce pun pe blog are ca motivaţie pasiunea, dar asta nu înseamnă că mă bucur să-mi văd „pasiunea” copiată şi folosită. Mi se pare puţin meschină fluturarea la nesfârşit a cuvântului „pasiune” sau a ideii „dacă faci din pasiune, nu trebuie să ai pretenţii” din partea cuiva care are blogul plin de reclame.
Referitor la acel dezacord despre care aminteşti, am avut vreo 2-3 typo-uri. Se întâmplă oricui. Inclusiv ţie, dar eu nu-ţi fac printscreen, pentru că nu simt nevoia să-ţi demonstrez nimic. Dacă mi le-am corectat, înseamnă că le-am identificat. Dacă le-am identificat, înseamnă că au fost mici erori de tipar, nu dezacorduri. Aşa cum şi la tine am văzut unele de genul „îbndoială” sau „adaus” în loc de „adaos” (eu vreau să cred că e doar un typo, nu că ai scris intenţionat „adaus”). Crede-mă, nu ţi-am puricat blogul, am intrat pe primul articol, care e mult mai scurt decât al meu. Şi nu a fost nevoie să caut cu lupa, pentru că mi-au sărit în ochi. Şi nu sunt singurele. Dar nu asta e problema. Problema este că în continuare insistăm asupra unor chestiuni care pur şi simplu nu au relevanţă. Problema este că am văzut prea multe scandaluri între bloggeri (culinari) pornite de la subiecte absurde, sau pornite de la subiecte inteligente şi apoi deturnate în mod absurd spre mizerii şi injurii. Mulţumesc pentru comentariu. Şi cu asta închei orice discuţie pe tema „gramatică”, „aroganţă” sau „ironie”. Rămân însă deschisă la subiecte cu adevărat importante, de la care să avem ce învăţa şi noi şi cei care ne citesc.
Laura, eu prin acest articol m-am adresat atât plagiatorilor – ca să-i avertizez – cât şi celor de bună credinţă – ca să-i asigur că nu sunt singuri pe lume, că există oameni care nu au de gând să tacă şi să suporte. Că, dacă azi am tras eu clopotele, mâine le va trage altul, poimâine altul şi tot aşa. Ştiu că celor care au îndrăznit să crâcnească, li s-a trântit placa stricată cu „reţetele nu se supun legii dreptului de autor” şi oamenii au tăcut. Eu bine, nu e chiar aşa şi voi arăta asta, cât de curând. Oamenii nu-şi cunosc drepturile, acesta este adevărul, şi cred că suntem mulţi cei care am avut de suferit, într-o formă sau alta, din această cauză – că nu ne cunoaştem drepturile. Nu ne cunoaştem drepturile de cetaţeni, nici pe cele de pacienţi, nici pe cele de alegători. Nu ne cunoaştem drepturile de consumatori, nici drepturile de salariaţi, nici pe cele de asiguraţi. Şi, pentru că suntem la capitolul „bloggeri”, nici drepturile de bloggeri nu ni le cunoaştem, iar cei care ne fură profită de asta. Indiferent care este motivul pentru care publici pe un blog, nimeni nu are dreptul să se folosească de munca ta. Eu nu-i judec pe cei care fac blogging pentru bani, dar nici nu accept să mi se fluture la nesfârşit clişeul cu „pasiunea”. Cu atât mai mult cu cât cei care îmi flutură acest clişeu sunt din categoria celor care fac blogging pentru bani. Ca şi cum, dacă eu scriu din pasiune, ei care scriu pentru bani trebuie să mă fure. Asta e motivaţie? Asta e scuză?
Eu nu pretind că deţin adevărul absolut. Şi, da, lumea te taxează, pentru că e pasionată de asta, adoră să atace aiurea, dar nu trebuie sa-i laşi să-şi facă mendrele. Dacă ai o reţetă originală, posteaz-o şi nu-ţi bate capul despre cine ce o să zică. Doar ştii vorba aia „foaie verde lobodă, gura lumii slobodă”. N-o astupi tu, orice ai face. Aşa că, de ce sa-i faci lumii pe plac? Fă-ţi ţie pe plac. Tu contezi. Nu lumea. Să nu uiţi asta. Mulţumesc mult :-f
Exact aşa este, Merişor, "sport naţional", bine spus; şi evident că cei care practică asta au şi obrăznicia de a te jigni tot pe tine, dacă le baţi obrazul. Că aşa e la noi: cine e cel mai vinovat, dă primul cu pietre. Mulţumesc mult :-f
Padre, nu am ştiu că aţi păţit aşa ceva şi îmi pare tare rău. În cazul dumneavoastră e şi mai grav, pentru că e vorba de creaţie 100%. Din fericire, aveţi prieteni buni şi loiali care v-au susţinut în acea campanie de demascare a plagiatorului şi mă bucur că aţi reuşit să îl reduceti la nivelul lui real – adică la genunchiul broaştei 🙂 Mulţumesc mult :-h
Claudia, păi după cum se vede treaba, numai oamenilor cinstiţi le pasă, celor obişnuiţi să fure de ici de colo munca altora nu le pasă nici cât negru sub unghie. Nu le pasă nici măcar de conştiinţa lor, dacă or fi având vreo brumă. Multumesc mult :-f
Didi, nu contează feedback-ul, sper că ai rămas cu părul întreg şi coafura rezistă 🙂 Mulţumesc :-f
Iuliana, e foarte interesant, deşi nu mă aşteptam decât la lucruri rele, acest articol a avut şi un rezultat bun: câteva persoane au început să pună linkuri la reţete. Şi, până la urmă, toate acele reacţii negative pot fi interpretate şi aşa: citind articolul meu, au simţit un fior pe şira spinării şi le-a trecut prin minte că s-ar putea să nu le mai meargă mult timp cu matrapazlâcurile de genul acesta. ştiu că exprimarea a fost dură, agresivă şi extrem, extrem de usturătoare, dar pentru obrazuri groase trebuie perie de sârmă. Nu rezolvi nimic cu drăgălăşenii. Nu le percep, nu au niciun efect. Iaca, peria de sârmă a avut efect 🙂 Mulţumesc mult :-f
Aşa este, Adina, sunt mulţi şi se tot înmulţesc, pentru că dacă nu le-a zis-o nimeni – sau le-a zis-o cu prea multă blândeţe şi nu le-a păsat – au ajuns să se creadă infailibili, invincibili şi în aroganţa lor nemăsurată, calcă în picioare pe oricine îndrăzneşte să le bată obrazul. Şi sunt mulţi şi umblă în haite, adulmecă şi freamătă atunci când e rost de ciordit ceva, o reţetă, o idee… Dar o să fie aşa cum spui, într-o bună zi… Timpul le cerne pe toate. „Apa trece, pietrele rămân”. Mulţumesc mult :-f
🙂
Of Simo, ce nu-mi plac "certurile", consider ca e loc sub soare pentru toata lumea, imi place pacea si armonia. Singurul lucru care m-a facut sa-ti las un mesaj este ca am si eu un OF. Ma refer mai ales la blogurile culinare. Am observat in special la blogurile cu renume ca persoanele care-l administreaza ofera foarte rar sursa de inspiratie. Poate acum, in ultima vreme, cand a inceput sa se faca valva, altfel, daca ai sa te uiti, la postarile lor vechi, nici urma de informare. Intotdeauna a fost luat de "original" ce prezinta, iar daca au fost fete care intamplator au avut o reteta asemanatoare, imediat au fost blamate ca n-au oferit sursa de inspiratie "originala". Personal, nu cred ca a inventat nimeni de pe aici ….de ex. foietajul, stim cu totii, deci n-are dreptul nimeni sa-mi spuna ca i-am copiat o reteta inventata de un francez. O sa citesc mai bine informarea ta referitoare la lege, dar hai sa fim seriosi, nu suntem noi marii inventatori ..poate inovatori ! Cu drag, Ela