dont-steal-my-post%2Bmic

 

Despre om, maimuţă şi „bloggeri” de doi bani

„Bunul simţ la români s-a îmbolnăvit de cancer la 23 august 1944. Din 22 decembrie 1989 a făcut metastaze. Acum e în comă şi pe cale să-şi dea obştescul sfârşit.” (prelucrare* după emisiunea „În puii mei”)
 
 
Daca îţi faci blog, se presupune că ai ceva de spus ori de arătat lumii. Ceva ce ştii TU să faci sau ce ti se întâmplă ŢIE. Ceva ce creezi sau visezi. Poate vrei să spui lumii ce părere ai tu referitor la un subiect anume. Poate vrei să povesteşti ce anume ai văzut ieri, la coadă la Fisc. Poate ai trecut printr-o experienţă şi doreşti să-i avertizezi pe alţii în legătură cu asta şi eventual să-i înveţi să înfrunte situaţia respectivă. Pur şi simplu, ai ceva de spus sau/şi de arătat. Poate fi vorba de fotografii, de articole, poveşti, poezii, preparate culinare, instrucţiuni de folosire pentru un device, detalii tehnice legate de internet, computer, problemele maşinii de spălat sau ale autoturismului etc etc. Pe scurt, ai de împărtăşit idei sau opere ale tale, proprii. Sigur, cum originalitatea e o calitate foarte rară, te poţi inspira din cărţi, din internet, chiar şi de pe stradă. Dar o regulă de bun simţ spune că, în acest caz, trebuie să precizezi sursa. Sau măcar să spui că te-ai inspirat. Nu o să-ţi ridice nimeni statuie dacă te împăunezi cu munca altuia, la fel de bine cum nu o să-ţi dea nimeni în cap dacă recunoşti că nu e creaţia ta în totalitate. Şi nici nu doare. Crede-mă pe cuvânt, nu doare să spui că te-ai inspirat şi să pui acolo un link cu trimitere către sursă. 
 
Astăzi toată lumea are blog. E un lucru bun, pentru că informaţia, cu cât e mai diversificată, cu atât e mai utilă. Eu, de exemplu, nu iau de bun orice văd, fără să verific şi alte surse. Chiar şi – sau mai ales – în cazul reţetelor. Cu excepţia cazurilor (foarte puţine) când furnizorul de informaţie (aka reţetă) este o autoritate de necontestat în domeniu şi am încredere absolută că ştie ce spune. Altminteri, verific încă cel puţin trei alte surse. De obicei diferă pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale, vorba maestrului Caragiale. Alteori diferă doar din punct de vedere al nuanţei. E suficient, însă, ca să decantez şi să extrag esenţa. Iar în final să-mi formulez concluzia proprie. Activitatea de a te documenta de la cât mai multe surse, se numeşte muncă de cercetare. Caută în DEX, să te luminezi ce e aia, fiindcă în mod clar această sintagmă nu face parte din vocabularul tău. Pentru fiecare reţetă pe care o scriu pe blog, muncesc multe ore ca să o verific, alte ore ca să o pun la punct, şi alte multe ore ca să o prepar. Uneori, după ce o prepar, îmi dau seama că ar fi fost mai bine să fi pus mai puţină făină sau să fi preparat mai multă cremă, iar atunci când urc reţeta pe blog am grijă să o formulez cât mai corect, ca să îi ajute pe alţii. Şi mă deranjează atunci când tu vii în blogul meu (casa mea) doar ca să îmi copiezi munca şi să o afişezi în blogul tău, ca şi cum ar fi a ta. Dacă pui 25 grame în plus la cantitatea de unt, sau în loc de amidon pui făină, nu înseamnă că ai transformat-o în reţeta ta. Înseamnă că eşti un plagiator şi nimic mai mult. Un copy-paste. Probabil că nu ţi-a trecut prin cap faptul că acea introducere pe care o scriu la fiecare reţetă, este rodul a mii de cărţi citite, care m-au ajutat să-mi formez un vocabular şi al multor ore de studiu, din multe surse, ca să-i aflu povestea (acolo unde este vorba de o reţetă cu istorie). Multe dintre materialele mele sunt traduse din limbi străine – şi cred că nu e nevoie să-ţi desenez cât am muncit pentru asta. Nu ţi se pare puţin cam prea mult, să-mi copiezi până şi această introducere? Şi nici măcar să nu ai bruma de bun simţ, să citezi sursa de unde ai copiat?
 
Unele reţete şi tutoriale nu îmi aparţin, le-am tradus/reprodus de la alţii – sau m-am inspirat. Dacă ai văzut că eu pun link sau videoclipul cu tutorial/reţeta, tu de ce nu faci la fel? De ce, atunci când copiezi de pe blogul meu, ai grijă să omiţi acele linkuri? Ţi se pare că acei oameni nu merită să vadă că munca lor e apreciată şi că li se recunosc meritele?
 
Sau, uneori, te simţi „jmecher(ă)” şi pui la finalul reţetei, acolo unde ştii sigur că nu mai citeşte nimeni, un textuleţ fără valoare, dar care te face să dormi liniştit(ă), fiindcă vezi-Doamne, ai dat sursa. Un text fără link în spate (în aşa fel încât cititorul să nu poată ajunge la sursă doar cu un clic) nu are valoare. Ca să nu mai spun că, pus la sfârşit, e şi mai jalnic. Dacă eşti într-atât de patetic şi de meschin încât nu vrei să-i faci trafic (de parcă cei 2-3 cititori pe care îi ai or să-i umfle rankingul, blogului din care ai copiat), vezi că ai posibilitatea să bifezi „nofollow” şi rezolvi problema asta. 
 
Te-am văzut copiindu-mi conţinut de pe blog fără absolut nici o jenă, şi apoi te-am văzut lamentându-te că altcineva a copiat de la tine. Am dedus că ţi se pare firesc ca tu să furi de la alţii, dar nu ţi se pare firesc ca alţii să fure de la tine. Oare te crezi deasupra oricăror reguli şi norme? Oare tu te crezi „mai egal(ă) în drepturi” decât alţii?

Ieri o „inteligentă” a scos o perlă monumentală: „Numai dacă reproduci reţeta întocmai trebuie să pui sursa; dacă modifici ceva la ea, nu mai e aceeaşi retetă şi în concluzie devine creaţia ta.” Adică în loc de nuci a pus alune şi gata, e cu totul altceva. I-a păstrat însă numele, modul de preparare şi tot restul ingredientelor. Mare Ţi-e grădina…
 
Altă mostră de „cugetare” scoasă din puţul gândirii: „blogul culinar nu e literatură, ca să te plângi că ţi se copiază introducerea.” Zău? I-aş recomanda să se mai documenteze, să mai citească nişte „almanahe”.
 
Furtul, inclusiv cel intelectual, este incriminat nu numai de legile penale, ci şi de cele morale. Dar tu probabil că nu eşti creştin şi nu ai auzit de Decalog şi nici de Porunca a opta, care spune „Să nu furi!”. Legea dreptului de autor şi definiţia plagiatului încep totuşi să prindă din ce în ce mai mult contur şi sper ca, până la urmă, oamenilor să le intre bine în cap că furtul e la fel de înjositor şi de păgubos, indiferent că e vorba de furt de obiecte sau furt intelectual. Şi la fel de penal. Din păcate, în România bunul simţ şi conştiinţa sunt încă în stadiul de embrion. Probabil că mai avem de aşteptat multe sute de ani până să ajungem la acel minim nivel de educaţie care să ne facă să fim cinstiţi organic, nu de frica legii sau a altor repercusiuni. Şi, cum legea dreptului de autor, deşi există, nu are timp să se ocupe de furtul intelectual, tu furi în continuare, liniştit, conţinutul muncii altora.Tot ce pot eu să fac – şi o voi face fără ezitare – e să te arăt cu degetul, să te expun şi să-ţi arăt cât eşti de patetic(ă). Să te devoalez printre cercurile şi grupurile în care te învârteşti şi să te izolez, ca pe un ciumat. Să avertizez oamenii de bună credinţă că, dacă azi ai furat de la mine, mâine vei fura de la ei. Să le deschid ochii, să-i determin să te evite, să-i învăţ să caute acolo unde trebuie, ca să ajungă la sursa originală. Să ajungă ca şi ei, la rândul lor, să te arate cu degetul: „ăsta/asta e cel/cea care fură de la alţii, nu prezintă încredere, nu-l/o băga în seamă”. Trebuie să ne intre bine în cap, odată pentru totdeauna, tuturor: dacă se găseşte pe internet, nu înseamnă că ai dezlegare să-l furi.
 
Fireşte, în ţara în care toată lumea fură şi/sau minte, în care primul ministru este un plagiator dovedit, în care 90% dintre tezele de doctorat/licenţă/master sunt copy-paste, nu mă pot aştepta ca eu să reuşesc să schimb ceva peste noapte. Ieri am postat un mic semnal de alarmă pe Facebook şi tot ce am reuşit a fost să-mi pun în cap câteva exemplare care s-au simţit cu musca pe căciulă şi care s-au îngrămădit să mă jignească. Fiindcă, deh, aşa e românul lipsit de bun simţ: când se simte vizat, împroaşcă noroi. Culmea e că eu nici nu m-am referit la ele. Dar, vorba aceea: Hoţul strigă „hoţii!”
 
Legea ne va apăra, într-o bună zi, şi pe mine şi pe cei ca mine a căror muncă e furată fără pic de ruşine. Până atunci, nu-mi rămâne decât să suport nesimţirea ta şi a altora ca tine. Atâta vreme cât orice maimuţă posesoare de degete are acces la internet şi poate să-şi facă blog…
 
 
askfirst1
 
 
 
 
NOTA:
 
*Subliniez, e „prelucrare”, nu „preluare”, pentru că am modificat puţin textul original. Preluare spui atunci când transcrii integral. Dacă adaptezi (prelucrezi) textul în funcţie de context, se numeşte prelucrare. Asta în atenţia duduii care, între două cumetrii, se crede mare filolog, dar habar n-are care e diferenţa între prelucrare şi preluare, şi nici ce e acela un dezacord.


UPDATE 1: Urmările produse de acest articol, după 10 ore de la postare

Am primit reacţii pozitive din partea unor oameni de bună credinţă care au trecut şi ei, la un moment dat, prin situaţii asemănătoare. Sunt şi oameni care nu se regăsesc în articol dar au înţeles ideea şi au fost de acord cu ea. Sunt şi oameni care nu au fost de acord cu ce am scris eu şi şi-au exprimat opinia, frumos, inteligent, manierat.
 
Şi, evident că gibonii alţii – care de obicei umblă în gaşcă – mi-au sărit în cap. Evident că fiecare dintre acei giboni „alţii” se ştie cu musca pe căciulă şi a crezut că face obiectul acestui articol. Evident că eu nu cunosc pe niciunul dintre ei, nu-mi spun nimic şi nu mă interesează. Evident că în blogosfera culinară paranoia e în plină explozie pandemică. Evident că niciunul dintre ei nu a priceput nimic. Evident că marea lor frustrare este că nu am dat nume şi nu ştiu ei exact la cine m-am referit. Ca în filmele indiene, se aşteptau să pârăsc cu nume şi prenume. Şi când s-au lămurit că nu vor primi nici pâine şi nici circ, tot ce i-a dus pe ei capul să facă, a fost să se răzbune şi să caute noduri în papură. Au căutat greşeli gramaticale – care nu sunt. Au afirmat că nu au găsit nicăieri în blogul meu vreo referire la vreo sursă – ceea ce e o minciună jalnică. Au afirmat că miile de cărţi pe care mă laud că le-am citit nu se regăsesc în surse – de unde rezultă că pentru ei nu există alte cărţi pe lume, decât cele de bucate. Deci, numai mizerii din astea ieftine. Nimic inteligent.  Nimic remarcabil. Nimic la obiect, coerent, cu subiect şi predicat. Adică, s-au comportat fix aşa cum face omul prost nemintos: fiindcă nu e în stare să zică ceva inteligent, dă cu pietre. Fireşte că mă aşteptam la asta. Pentru că am avut timp, de când sunt prin blogosferă, să-mi formez nişte păreri despre unii. Absolut niciunul dintre aceşti “unii” nu m-a surprins prin nimic. Au reacţionat extrem de previzibil. Şi de penibil.
 
Să vedem ce va mai urma. Ţineţi aproape 🙂
 
 
P.S. Am renunţat la termenul “giboni”(cu referire la anumite specimene care sălăşuiesc pe un anume grup, din care eu nu mai fac parte, şi care m-au determinat să scriu acest articol) pentru că mi-am dat seama că jigneam bietele animale.
 

UPDATE 2 (
10 mai 2015) – după trei săptămâni: 

Lucrurile au început să se schimbe. În bine. În primul rând, am văzut că, cel puţin o parte dintre bloggeri, sunt mai atenţi atunci când postează o reţetă şi, dacă au preluat-o de la altcineva, au grijă să menţioneze sursa. Pe urmă, dacă au preluat-o de la altcineva, au grijă să o transcrie cu propriile cuvinte. La naiba, doar lucrul ăsta îl învăţăm la şcoală, imediat cupă alfabet: „povesteşte cu propriile cuvinte”! Limba română se studiază în şcolile din ţara noastră timp de 12 ani! Nu pot să cred ca, după 12 ani de citit, scris şi comentat, să nu fii capabil să scrii cu propriile tale cuvinte o amărâtă de reţetă! Nu în ultimul rând, au început să se ridice voci ale celor care au fost plagiaţi. Uneori pe bună dreptate, alteori se exagerează, dar nu contează asta, important e faptul că oamenii nu mai servesc mâncărica „taci şi-nghite!”. Se nasc discuţii, se pun întrebări, se caută răspunsuri. E foarte bine. Acestea au fost scopurile pentru care am scris aici. Asta este ceea ce am urmărit. Nimic mai mult. Sper ca în timp toate acestea să ia amploare. Şi poate că, în timp, vom deveni cu toţii – dacă nu mai buni (pentru că, de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere, nu-i aşa?), măcar mai atenţi. Mai responsabili. Mai înţelepţi.  



UPDATE 3

 

Revin. După ce am publicat „arogantul” articol de mai la deal, individa „copy-paste” (ca să nu mai folosesc termenul gibon, din motivele menţionate deja) a făcut nişte mici modificări pe blogul propriu, în sensul că a adăugat că reţeta respectivă o are de la mamă-sa şi de la mine. Dăduse şi link către blogul meu – nu că m-ar fi consolat asta, deja răul e făcut. Dar, cum în România, nicio minune nu ţine mai mult de trei zile, evident că şi asta avu aceeaşi soartă. După ce s-au mai liniştit apele, duduia „copy-paste” a revenit la versiunea iniţială. Eh, noi să fim sănătoşi… Mă bate gândul să fac o secţiune specială în blog, cu titlul „Blacklist” sau „Colţul ruşinii”, în care să-i demasc (cu exemplificări clare) pe cei care copiază din alte bloguri şi nu dau sursa. 
 
 

 

Print Friendly, PDF & Email
Rating: 0