Nostalgie pe faras ceausescu comunism revolutie cozi batrani nostalgici securisti politica politicieni cum era viata pe vremea lui Ceausescu amintiri din epoca de aur adevaruri despre trecut
Nostalgie pe faras
În anul 2010, 41% dintre români declarau că l-ar fi votat pe Ceauşescu la preşedinţia României. În 2014, procentul a urcat la peste 60%. Pe cel din 2015 mi-e frică să-l aflu.
Sunt un copil ceauşist, un tânăr al tranziţiei şi un adult al epocii no-name pe care o traversăm astăzi. Am cunoscut suficient de bine toate aceste perioade. Am copilărit pe vremea comunismului, am urmat facultatea (prima dintre ele) pe vremea mineriadelor şi m-am măritat pe vremea lui Văcăroiu. Când am născut primul copil tot Văcăroiu era premier. De fapt, Văcăroiu – aka Vodcăroiu aka Săniuţa – a fost singurul Prim-Ministru de după 1989 care a rezistat mai mult de 4 ani în scaun. Adrian Năstase-Bombonel a stat 4 ani fix. Tăriceanu-Amorezul întârziat, 4 ani fără o săptămână. Restul au rezistat fix cât puricii pe-un câine mort, cine-i mai ţine minte? Nostalgie pe faras
Eu nu-i înţeleg pe nostalgicii comunişti. Mai ales că majoritatea sunt mai în vârstă decât mine. Eu ştiu doar de cozile infernale la ouă, de pâinea pe cartelă, de zahărul şi uleiul raţionalizate. Ştiu de frigul din casă, de neonul alimentat la bateria de maşină şi de bezna de pe străzi pe care o traversam, cu groaza în suflet, când mă întorceam de la liceu iarna, pentru că după ora 7 jumate seara nici autobuzele nu mai circulau, iar la 6 era deja o noapte să-ţi bagi degetele în ochi. Dar ei, nostalgicii, ei au apucat şi şedinţele de partid, şi magazinele goale, şi avorturile interzise. Ei ştiu foarte bine ce sunt Şeptelul, şpăgile date ca să-ţi cumperi o Dacie, cărţile şi discurile bune vândute pe sub mână, criza de benzină, duminicile în care nu puteai să circuli fiindcă aveai număr cu soţ.
Ceausescu
Ei, nostalgicii, care se băteau la propriu pentru nişte gheare de găină stroflocite, pentru uleiul îndoit cu apă şi pentru parizerul cu soia. Parizer cu soia eu nu am mâncat, dar ei, nostalgicii care îl au şi azi printre dinţi, nu suferă de dorul lui; pentru că, azi, toate mezelurile din magazin conţin (din ce în ce mai multă) soia. Şi nu-i înţeleg. Astăzi e din nou beznă pe străzi. Magazinele sunt pline, dar ei au în continuare ocazia să stea la cozi şi să se calce în picioare pentru nişte tigăi şi maşini de găurit. Benzină este, dar e atât de scumpă încât maşina – dacă o ai – şade mai mult în parcare decât pe drum. Pâinea nu mai e de mult pe cartelă, dar e atât de proastă, încât am ajuns iar să o coacem în casă – ca pe vremea comuniştilor. Azi primim căldură în case, dar ne-am debranşat singuri caloriferele din cauza preţurilor astronomice. Ne e foame şi acum, ca şi atunci. Pentru că mâncăm mult dar prost. Acceptăm slujbe prost plătite şi epuizante, pentru că nu avem şansa la ceva mai bun. Ca şi pe vremuri. Situaţia e aceeaşi. Doar cauzele diferă, dar nu mai contează. Şi atunci, de ce să plângi după Ceauşescu? Clasa politică o duce şi acum, ca şi atunci, cel mai bine. Lor nu le lipseşte nimic. Ei au tot felul de facilităţi. Ei se plimbă pe banii statului (adică ai noştri) peste tot. Ei se îmbuibă şi se îngraşă, în timp ce noi ne uscăm şi ne stafidim. Ca şi pe vremuri. Nu e nimic diferit. Ah, ba da. Ceauşescu voia să ne înmulţim, în timp ce ăştia ne trimit pe coclauri, ca să scape de noi. Adică, să plecăm pe coclauri, dar să trimitem toţi banii în ţară, dacă s-ar putea. Nostalgie pe faras
Ceausescu revolutie 1989
Eu nu-i înţeleg, zău, pe nostalgicii ăştia. Se vaită că nu mai au timp sau bani pentru concedii. Se vaită că degeaba televizorul emite non stop, dacă 90% din programe sunt inepţii şi pornografii. Ei nu reuşesc să uite ce linişte era pe atunci, ce mişto emisiuni erau la televizor, cu două-trei dizeuze care mimau un „şlagăr” căruia nici măcar nu erau capabile să-i înveţe alea trei versuri. Cu jurnalele alea de câte două ore în care nu vedeai decât mâna lui Ceauşescu fluturând. Cu spaţiul dintre blocuri, în care turme de copii jucau leapşa, tenis cu piciorul sau „Zânele şi Zmeii”. Da’ chiar, oare dintre copiii de azi, câţi ştiu de „Zânele şi Zmeii”? Ai mei nu ştiu. Pentru că în spaţiul dintre blocuri, în ultimii zece ani nu mai ai loc de maşini. Şi pe spaţiul verde sunt maşini. Până la intrarea în scară. Şi totuşi, nu-i înţeleg pe nostalgici. Ei au apucat o pensie, pe care noi n-o s-o apucăm. Nu numai din cauză că vârsta de pensionare o împing ăştia tot mai departe, spre o mie de ani, ca să fie siguri că n-o mai apucăm. Ci şi din cauza stresului, a grijilor, a hranei proaste. A ritmului haotic în care am ajuns să trăim. Nostalgicii spun că noi nu mai ştim de tradiţii, de obiceiuri, mai ales de obiceiul de a-şi vedea fiecare de treaba lui. Că era mai bine „înainte”, era disciplină, nu vedeai atâţia drogaţi şi boschetari, iar la bacalaureat pica numai cine nu se prezenta. Copiii, dacă nu erau capabili să urmeze o facultate, se duceau la muncă, nu frecau menta pe spinarea părinţilor. Şi cine voia distracţie, mergea la cinema, la teatru sau citea o carte. Azi – tabletă, smartphone, facebook şi Nintendo. De aia sunt copiii proşti, adolescenţii obraznici şi tinerii puturoşi. Nu mai ştiu de disciplină. S-a urcat milităria în pod şi s-a făcut debandadă.
Nostalgie pe faras
Au şi ei dreptate. Dar nici noi nu am uitat cum ne curgeau balele la Coca-Cola din filmele americane, la acadelele pe băţ, la maşinile Mercedes ori Ford. Nici că profesorii ne agresau şi nu aveam cui să ne plângem. Nici de bătăturile din palme, căpătate la muncile agricole din plin trimestru şcolar. Nu am uitat că, până după 1990, habar n-aveam că există beţişoare de urechi, tampoane sau Pampers. Scutecul de unică folosinţă a fost inventat în 1964, cu mult înainte să mă nasc eu. Primele absorbante intime au fost comercializate în 1896 (de Johnson&Johnson). Dar nu am auzit de ele până după 1990. Nu am uitat ziua în care mama a venit plângând de la serviciu, pentru că o obligau să se facă membru de partid şi ea nu voia. Nu am uitat de dirigintele din gimnaziu, un turnător ordinar, care de două ori pe an venea acasă la fiecare dintre elevi, să discute cu părinţii vadă dacă găseşte ceva interesant de raportat la Secu. Or fi având dreptate şi nostalgicii, în felul lor. Cei care au venit la guvernare după 1989 s-au ocupat intens să distrugă ţara asta. Nu mai avem fabrici, nu mai avem flotă, nici tezaur. Avem în schimb datorii şi sărăcie. Nu mai producem decât păduchi şi nu mai diseminăm decât mizerie. Dar dacă stăm strâmb şi judecăm drept, Ceauşescu ne-a privat de multe lucruri bune. Ne-a dus înapoi către Evul Mediu. Ne-a închis uşile şi ferestrele către lume şi ne-a ţinut în întuneric. Ne-a îndobitocit şi ne-a spălat creierii. Ne-a transformat într-o masă de slugi ignorante şi umile. De oameni mici şi ranchiunoşi. De indivizi meschini şi egoişti. Care au devenit nostalgicii de astăzi. Şi care să nu uite, că ei i-au adus la putere pe cei care au distrus ţara asta încontinuu din 1990 încoace.
Simo, cred ca fiecare perioada are cate ceva.. si bun si de regretat,exact cum spui si tu. Dar cred ca fiecare priveste cu ochi diferiti atat prezentul, cat si trecutul. Eu personal, vad un rau…din ce in ce mai rau, si asta inca din vremea lui Ceausescu… 🙁
Frumos ai scris, si de bun simt! Seara frumoasa!
Da, Lauriciule, asa e. Si am observat ca multor oameni le place sa se simta nostalgici dupa ceva – fie el comunism, locurile de bastina sau tineretile apuse 🙂 Acest articol este un pamflet si trebuie luat ca atare. Tu ai inteles asta, Ma intreb daca nu cumva ar trebui sa pun motto, ca sa inteleaga toata lumea. Pentru ca, recunosc, e destul de alambicat :d