Traditie si gastronomie romaneasca / Februarie, o lună misterioasă

Carnavalul este în putere.  Câți nu vor rămâne becheri, se vor căsători. Balurile mascate vor hotărî pe mulți căsătoriți să pornească jalbă de despărțenie.” (I.L. Caragiale, despre luna februarie)

În cadrul provocării Tradiţie şi gastronomie românească – un frumos proiect la care participă un număr (care sper să crească) de bloggeriţe inimoase – a venit rândul meu să fiu gazdă. Mă bucur nespus că acest lucru se întâmplă în luna februarie, care pentru mine este foarte importantă şi are multe semnificaţii. În primul rând, este luna în care am venit pe lume. Apoi, este luna în care ne pregătim pentru primăvară – faptul că e ultima lună din iarnă mie dintotdeauna mi-a alimentat o stare de entuziasm şi de bucurie care să mă ţină până spre iarna următoare. Sunt o mare iubitoare de soare, de lumină şi căldură, de flori si de natură vie, de păsări şi fluturi şi de pământ proaspăt arat; aşa că în fiecare an aştept primăvara la fel cum probabil o aşteaptă ursul în hibernare. Deşi e cea mai scurtă lună din an, se întâmplă multe în februarie. În popor este denumită „făurar”, „faur” sau „luna faurilor de fier” – pentru că reprezintă vremea în care gospodarii îşi ascut uneltele şi se pregătesc pentru muncile agricole de primăvară. „Faur ferică şi desferică, două săptămâni ferică, iar două desferică: ninge şi plouă, îngheaţă şi dezgheaţă, e ger şi căldură.” – după cum spune o vorbă din bătrâni. Lunii februarie i se mai spune „luna lui fluierar” („Luna lui fluierar bagă omătul pe borta acului în casă“), sau „luna lupilor”. Pentru că e o lună capricioasă – când blândă şi însorită, când geroasă şi năvalnică – Faur e considerat, în popor, fratele cel mai mic şi năzdrăvan al lunilor anului. Are numai 28 de zile – 29 în anii bisecţi (anii ai căror ultime două cifre se împart perfect la 4, cum este şi 2016) – iar vremea reflectă capriciile copilului Faur: când râde şi zâmbeşte e frumos, când plânge bate viscolul, când e supărat dă ger de crapă pietrele.

În februarie se încheie şezătorile şi, odată cu ele, distracţiile tinerilor din serile şi nopţile lungi de iarnă. Apropierea sezonului agrar aduce în plin plan preocupările economice: îngrijirea atentă a animalelor de muncă, repararea şi ascuţirea uneltelor, pregătirea seminţelor pentru semănat etc.

“Cui nu-i place dragostea, 

Dumnezeu să nu i-o dea.” (folclor)

Obiceiurile şi tradiţiile româneşti din luna februarie sunt în general legate de anunţarea primăverii, de începutul noului an agricol, de bunăstarea casei și de minunatul sentiment al iubirii. Aşadar, în februarie sărbătorim iubirea, viaţa, renaşterea, reîntoarcerea păsărilor călătoare (anunţată de Sfântul Vlasie – 11 februarie), topirea zăpezilor, dezlegarea glasului păsărilor („Dacă cântă piţigoii vesel în luna lui Faur, în curând se va desprimăvăra”; „Când bufniţa prin luna februar va cânta, e semn de primăvară timpurie”). Cea mai cunoscută sărbătoare este Dragobetele, dar veţi vedea că nu este singura.

• 1 februarie: în această zi este sărbătorit Sfântul Trifon (Trif Nebunul), cel care apără viile şi livezile de insecte dăunătoare (omizi, viermi, gândaci, lăcuste). Oamenii merg dimineaţa la biserică să ia o apă sfinţită special pentru această ocazie, şi cu ea stropesc viile, livezile, grădinile. În unele zone se dă din mână, ca pomană, o strachină de mălai, ca să nu vină lăcuste peste an. Numele de Trif Nebunul, după istorisirile populare, i se trage din faptul că a speriat-o pe Maica Domnului atunci când aceasta se ducea la biserică dupa 40 de zile de la Naşterea lui Iisus Hristos. În ziua Sfântului Trif Nebunul nu se lucrează, pentru că oamenii ar putea înnebuni ca el. În această zi se spune că „se întâmpină iarna cu vara”, adică se schimbă vremea. În unele aşezări din sudul României se desfăşoară un ceremonial bahic, de origine tracică, numit Arezanul sau Gurbanul Viilor. În dimineaţa  zilei de 1 februarie, bărbaţii mergeau la plantaţiile de viţă de vie, de obicei în sănii trase de cai. Înainte de plecarea din sat se striga: “Hai să mergem la Gurbanu!”. Ajunsi în câmp, fiecare îşi taia, din propria vie, câteva corzi cu care se încingea peste piept, îşi făcea cunună pe cap şi cingătoare la brâu. Dezgropa apoi sticla sau plosca cu vin îngropată de cu toamnă şi se adunau cu toţii în jurul focului aprins pe o înălţime. Acolo se mânca, se bea, se juca în jurul flăcărilor, se sărea peste foc, se stropea vin peste jarul încins. Seara, bărbaţii se întorceau în sat, cu făclii aprinse în mâini, şi continuau petrecerea cu familiile.

• 2 februarie: în această zi, care vine la 40 de zile după Crăciun, ortodocşii prăznuiesc Întâmpinarea Domnului – ziua în care Fecioara Maria împreună cu Iosif au dus pruncul Iisus la templu, conform legii care prevedea ca primul născut de parte bărbătească să fie afierosit (închinat) lui Dumnezeu în cea de-a patruzecea zi de la naştere. Întampinarea Domnului sau aducerea Lui spre închinare a ramas până în zilele noastre, ca îndatorire a mamelor de a aduce pruncii la biserică, la patruzeci de zile după naştere, pentru molifta de curăţire a lor şi închinarea pruncilor la sfintele icoane. Tot pe 2 februarie – străvechiul început al anului agricol – în tradiţia populară se sărbătoreşte Stretenia sau Ziua Ursului (care se mai numeşte şi Martinul de Iarnă sau Târcolitul Viilor). Târcolitul Viilor se ţine pentru sporul casei; se face praznic şi se dă de pomană, iar femeile se cinstesc cu rachiu. Nu e bine să se facă nuntă, fiindcă ar fi nenorocoasă. În Ziua Ursului, copiii sunt unşi cu grăsime de urs, pentru a fi puternici şi viguroşi ca ursul; iar cei bolnăvicioşi sunt rebotezaţi cu numele de Urs, Ursu sau Lupu – în credinţa că astfel se realizează un transfer magic de calităţi (rezistenţă, putere, inteligenţă) de la animalele respective către copilul plăpând. Se spune că „dacă ursul îşi strică bârlogul, primavara este aproape; dacă întră înapoi, iarna continuă”. Păsările încep să cuibărească. În această zi este şi sărbătoarea boilor, care sunt scutiţi de lucru şi cărora li se dă fân cu mâna. Pentru a câştiga simpatia şi bunătatea ursului, oamenii pun pe poteci vase cu miere şi bucăţi de carne. În schimb, nu este voie să arunci cărbunii în curte. În această zi, ursului nu i se spune pe nume, ca o dovadă a caracterului său divin, ci se vorbeşte despre el cu respect, folosind denumiri precum: “Moş Martin” sau “ăl Bătrân”. Se consideră că în această zi de 2 februarie, anotimpul rece se confruntă cu cel cald, sărbătoarea fiind un reper pentru previziunile meteo ale anului calendaristic. Martinii de Iarnă sunt sărbătoriţi în multe locuri în primele trei zile din februarie. Se mai spune că ursul alungă duhurile rele şi bolile, că este singurul care poate interveni pe lângă ursitoare spre a schimba în bine destinul nou-născutului, că ajută sufletul morţilor să nu rătăcească drumul.

• 10 februarie: în această zi, calendarul ortodox îl prăznuieşte pe Sfântul Haralambie, care a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni şi care, pentru loialitatea şi credinţa neclintită în Hristos, este cinstit ca Mare-Mucenic de către Biserică. În popor, Sfântul Haralambie este ştiut drept ocrotitor nu numai împotriva ciumei, dar şi a holerei, de aceea ziua lui era ţinută cu evlavie mai înainte de ţărani. În nordul Transilvaniei, în aşezările de pe Someş, în Bihor, oamenii duceau în această zi la biserică mălai, grăunţe şi sare spre a fi binecuvântate şi ca ofrandă pentru Sfântul Mucenic Haralambie. După ce erau binecuvântate de către preot, le dădeau ca hrană animalelor din gospodărie, pentru a fi sănătoase tot anul. Păstrau însă o parte din această hrană a vitelor, ca leac pentru eventuale boli ale acestora. Tot în această zi se făcea pomană pentru cei care nu au murit de moarte bună.

• 11 februarie: este ziua în care Sfântul Vlasie a fost martirizat de soldaţi păgâni pentru că şi-a declarat credinţa în Iisus Hristos. Este o zi de comemorare şi rugăciune. Pentru creştini, Sfântul Vlasie este protectorul păsărilor de pădure şi al femeilor gravide. Se crede că, începând cu ziua lui, se întoarc păsările migratoare, li se deschide ciocul şi încep să cânte. Sărbătoarea este ţinută în special de către agricultori. Ei se roagă la Sfântul Vlasie pentru a preveni stricăciunile aduse recoltelor de păsările pădurii şi de animale.

• 24 februarie: Dragobetele – patronul popular al dragostei şi al bunei-dispoziţii, în unele tradiţii considerat Cap de Primăvară, Logodnicul Păsărilor sau fiul Babei Dochia. Dragobetele este, pentru români, o făptură mitică (asimilată cu Eros), care personifică logodna animalelor şi, prin extensie, a fetelor şi băieţilor. Numele „Dragobete” vine de la „beat de dragoste”. La Dragobete, păsările migratoare se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează şi se apucă de construit cuiburi. I se mai spune şi Dragomiru-Florea sau Granguru, pentru că acum are loc nunta păsărelelor din pădure. Pentru a-şi atrage perechea, grangurul auriu pune în cuib un bănuţ strălucitor. În această zi, fetele şi flăcăii fac Dragobetele, pornind în lume chiuind şi hăulind pentru a culege ghiocei şi viorele. Tinerii schimbă vorbe de dragoste între ei, ca să fie iubiţi de toată lumea pe toată durata anului. Dragobetele, personificare magică a iubirii, era însoţit de zâne denumite „Dragostele” – soli ai destinului şi ai evenimentelor neprevăzute, care pândeau omul pe cele mai neaşteptate cărări ale vieţii. Dragostile ştiau anumite cuvinte de dragoste pe care le şopteau tinerilor pentru ca aceştia să-şi atragă iubirea dorită. De Dragobete nu se sacrifică nici un animal, femeile căsătorite trebuie să atingă un bărbat din alt sat pentru a fi drăgăstoase tot anul, fetele strâng zăpada şi păstrează apa rezultată din topirea ei, pentru a o folosi în ritualuri de dragoste şi pentru frumuseţe. În unele zone, Dragobetele poartă numele de Năvalnicul, flăcău care ia minţile fetelor şi femeilor tinere şi care, din acest motiv, a fost transformat de Maica Domnului în floarea cu acelaşi nume. Comunitatea este foarte interesată de ce se întâmplă în această zi, deoarece, astfel, membrii ei puteau afla la ce nunți vor merge toamna. În după-amiaza zilei de Dragobete, toată suflarea, atât cei care făceau parte dintr-un cuplu, cât și cei singuri, petreceau, jucau sau cântau, fiindcă se credea că tinerii care nu au petrecut de Dragobete sau cei care n-au văzut măcar o persoană de sex opus nu-și vor mai găsi pereche tot restul anului. În istoria folclorică românească, acest obicei se ţinea pe 24, 28 februarie sau 1, 3 şi 25 martie, decalajul fiind cauzat (şi) de cele doua calendare (Iulian şi Gregorian).

Ca o concluzie finală: luna februarie, caracterizată prin vreme capricioasă, ritualuri misterioase şi obiceiuri străvechi, este cunoscută în principal ca fiind luna în care oameni, păsări şi animale deopotrivă sărbătoresc iubirea. Vă propun să gătim preparate româneşti care ilustrează iubirea sau doar o sugerează prin ingredientele conţinute şi/sau prin modul de prezentare:      

• Preparate potrivite pentru o cină romantică – ce conţin ingrediente cu proprietăţi afrodisiace*
• Preparate dulci sau sărate colorate cu roz/roşu
• Preparate populare din bucătăria noastră, într-o prezentare care să sugereze iubirea (de exemplu plăcinte, biscuiţi, linzere, prăjituri, torturi, aperitive în formă de inimă; un desert care să conţină căpşuni, cireşe, frişcă; preparate cu alb şi roşu/roz; gărgăriţe, ghiocei, trandafiri etc)

Această provocare este deschisă, pe parcursul lunii februarie, tuturor celor cărora le place să gătească şi iubesc tradiţiile şi obiceiurile româneşti.  Participanţii vor înscrie reţetele în grupul Tradiţie şi gastronomie Românească, iar eu le voi strânge pe toate într-o frumoasă paradă pe care o voi prezenta în blog după data de 29 februarie.

*Definim ca afrodisiac o substanţă care inspiră dorinţa amoroasă. Din această grupă fac parte:

• Ierburi si condimente afrodisiace: dafin, busuioc, levănţica, menta, oregano, piper, salvie, scorţişoara
• Legume si fructe afrodisiace: usturoiul, ceapa, vânăta, ardeiul gras, ardeiul iute, roşia, ţelina, căpşuni, fragi, mere, piersici, prune, caise, struguri, curmale, smochine
• Mierea – folosită din cele mai vechi timpuri ca îndulcitor, are de asemenea reputaţia unui afrodisiac puternic. Conţinutul său, bogat în vitaminele B şi C, stimulează producerea hormonilor sexuali.
• Vinul, în cantitate moderată, este un afrodisiac natural eficient. Combinaţia cu ciocolata îi accentuează acest efect.
• Icrele şi lapţii de peşte conţin substanţe naturale care stimulează performanţele intelectuale, fizice dar şi sexuale
• Şi, pentru că avem prune, piersici şi caise – asociate cu feminitatea, datorită aspectului, culorii şi texturii – includem la categoria alimente afrodisiace şi fuduliile – organele sexuale ale animalelor de sex masculin, care probabil sunt afrodisiace mai mult prin ceea ce reprezintă decât prin conţinut, dar sunt oarecum marginalizate (pe nedrept) şi ar fi un prilej propice să le aducem în prim-plan.

 Surse:

• Crestin-Ortodox
• Tradiţii-Superstiţii
• Revista Satul
• Farmacia Naturii
• Arta Tradiţională
• Tradiţii
• Romania Actualităţi
• Calendarul Ortodox
• Patrimoniul României
• Doxologia
• Salvaţi Satul Românesc