Ziua prostelii de ziua femeii – ce fac eu de 8 Martie
Ziua prostelii de ziua femeii
8 Martie şi petrecerea burlacilor/burlăciţelor care în 89,21% din cazuri degenerează în prosteli deşucheate, sunt nişte chestiuni pe care nu le-am înţeles niciodată, nu le-am agreat şi de care m-am ţinut deoparte, cât am putut. Nu am putut mereu. În viaţa mea am fost la „8 Martie” de patru ori, în decurs de şase ani. Ultima oară a fost în 2010. În primele trei ocazii am fost obligată, la ultima am fost convinsă, dar de la fiecare dintre ele am amintiri neplăcute.
Primul „8 Martie” l-am făcut într-o bodegă de cartier, cu naşa de cununie şi vreo trei vecine de-ale ei. Nu vrusesem să merg, dar naşa cumpărase deja biletele şi n-am avut încotro. Nu îmi aduc aminte absolut nimic de la petrecerea aia în afară de faptul că am fumat ţigară de la ţigară de plictiseală şi de nervi, pentru că nici măcar nu era loc pentru dansat, mâncarea nu mi-a plăcut cum arăta şi nu am pus gura pe ea, iar bomboana de pe colivă a venit pe la desert, când unicul chelner, o aschimodie de un metru cincizeci şi cu un fizic de uşă-n dungă s-a urcat fix pe masa noastră şi a început să facă striptease. Evident, era o scălămbăială penibilă, omul nu avea nicio treabă cu arta asta. Când l-am văzut pe amărâtul ăla în chiloţi tetra albi de bumbac, mi-a venit înapoi pe gât tot tutunul pe care-l inhalasem în cele 2-3 ore cât stătusem acolo.
Ziua prostelii de ziua femeii
A doua oară tot naşa m-a păcălit. Cumpărase biletele (fără să mă întrebe, ca şi prima dată), naşul era plecat şi s-a milogit de mine să n-o las singură de 8 Martie. De data asta show-ul a fost acceptabil, chemaseră ăia o trupă de stele în devenire, trupa există şi azi, se numeşte Flamingo Boys. Au dansat făinuţ, corespunzător, nu mă omor după striptease dar nu am ce comenta legat de show. Penibile însă au fost unele dintre duduile spectatoare care au început să se dea în stambă. Se ştie cum fac femeile când văd stripperi, nu mai povestesc. Când s-au declanşat rafale de urlete şi răgete, i-am zis naşă-mii că poa’ să se ducă la popă să se dezlege de năşie, dar eu acolo nu mai stau. Şi am plecat.
A treia oară m-a obligat şeful. Eram preparator universitar şi Decanului i-a fătat mintea să adune toate muierile din facultate la o bodegă. Toate, de la profesoare până la femeia de servici. În ziua de 8 Martie, la prânz. Adică fix la ora şi în ziua când eu pregătesc mucenicii pentru a doua zi. Mi-am lăsat soţul să fiarbă la mucenici şi el a fost atât de generos cu scorţişoara, încât de Mucenici noi n-am avut mucenici, că n-am putut să mâncăm din ei.
Decanul era un tip de vreo 60 de ani, un moldovean bonom şi niţel cam isteric, care în general era de treabă, dar avea uneori nişte idei tare tâmpite. Asta a fost una dintre ele. 8 Martie era ziua noastră liberă şi el ne-a confiscat-o. Evident că cel puţin 90% dintre noi n-aveau niciun chef să meargă, dar ne-a ameninţat – nu mai ştiu cu ce, că ne dă afară sau că ne taie din leafă sau că ne face scandal gen – şi, vrând-nevrând, a trebuit să facem prezenţa. A fost foarte fain. Vreo cincizeci de fomei aşezate de-o parte şi de alta a două mese lungi, iar în capul sălii, o altă masă mai mică pusă de-a curmezişul, la care şedea Decanul singur. Dacă nimerea un imigrant acolo, ar fi jurat că ăla era sultanul iar noi haremul lui. A făcut prezenţa corespunzător, ca la o şedinţă de partid, ne-a dat şi câte o zambilă (cred că doar a căutat pretext ca să ne pupe lol), a ţinut un discurs (era fan discursuri, se şi pricepea, dar zău că abuza de ele), după care a făcut un gest imperial şi s-a adus ordeful. Nu ştiu ce s-a servit la masă, nu m-a interesat, fierbeam de nervi. Sunt câteva lucruri pe care le-am detestat toată viaţa, iar unul dintre ele este ca altcineva să-mi facă mie programul. La un moment dat, Decanul ne-a anunţat că se duce la Universitate, că se întoarce în jumătate de oră şi că să nu dea dracu’ să plece careva. Am aşteptat să iasă pe uşă, iar în secunda doi m-am ridicat de pe scaun şi mi-am luat haina. Colegele de lângă mine încercau să mă oprească „nu pleca, mă Simono, o să-ţi facă scandal”… Celelalte se uitau la mine, unele cu spaimă (se gândeau la ce aveam să păţesc a doua zi), altele cu invidie (pentru curajul/tupeul meu). Nu contează. Am plecat acasă. A doua zi am aflat că după mine au mai prins curaj vreo trei. Când s-a întors Decanul, a văzut scaunele goale, a întrebat cine lipseşte. S-a încruntat şi a rostit printre dinţi: „Aşa deci… Mai vorbim noi, mâine!” Dar nu ne-a zis nimic, nici a doua zi, nici mai încolo. Mă întreb şi acum dacă nu aş fi putut să stau eu frumos acasă de la bun început; şi-mi făceam mucenicii liniştită.
Ziua prostelii de ziua femeii – ce fac eu de 8 Martie
A patra oară m-a convins o colegă de serviciu să mergem de 8 Martie într-un local. Era OK localul, curăţel, spaţios, într-o comună de pe lângă Constanţa. De cum am intrat şi am văzut ringul mare din mijlocul sălii, mi-am zis că o să mă scot cu dansul. Greşit. Când au început lăutarii să cânte, ringul ăla imens s-a umplut ochi, de nu aveai unde să arunci un ac. Toate muierile de la mese s-au bulucit pe ring, de parcă adusese Mazăre pui şi ulei gratis. N-am văzut aşa ceva. Când se aducea un fel de mâncare se golea ringul, dar atunci mâncau şi lăutarii, deci canci dans. După nici o oră, toată podeaua din local era fleaşcă. Alunecai ca pe patinoar. Cred că atâta de mult transpiraseră femeile alea, încât avea să se nască al doilea Mississippi. Aerul era irespirabil de umed. Se acumulaseră atâţia vapori de apă, încât puteau declanşa o furtună. Striptease n-a fost, slavă Domnului!; dar nu m-am distrat. Şi acolo – de, ca la ţară – a venit primarul cu o mână de garoafe, să le dea femeilor – adică numai unora dintre femei, după nu ştiu ce criterii secrete. Am avut un déjà vu cu sultanul şi haremul… sau măgarul între oi…
Deci, eu de 8 Martie stau acasă, cu familia mea. Nu mă duc la nicio chindie cu multe femei necunoscute care se dau în stambă, nu vreau striptis, nu vreau lăutari. Vreau linişte. Vreau să mă relaxez. Mai ales că a doua zi merg la muncă. Voi? 🙂
Ziua prostelii de ziua femeii – ce fac eu de 8 Martie
😆 😆 😆 Rar îmi încep comentariile cu emoticoane, dar acum chiar nu m-am putut abţine. 😀
Am scris în urmă cu câţiva ani un articol cu privire la ziua femeii aşa cum percep eu această azi, aşa cum cred eu că ar trebui să fie serbată, dacă e musai să existe ceva festivităţi în această zi. Evident, punctul meu de vedere poate că nu e pe placul tuturor, cu atât mai puţin pe gustul femeilor care, din dorinţa de a ieşi în lume, dar şi din dorinţa stranie de a face „ceva” special, se complac în manifestări ilare, kitsch-oase şi uneori culinaro-bahice.
Femeia este un dar minunat cu care Dumnezeu a dăruit lumea, este născătoare de viaţă, este suflet sensibil, poartă în interiorul ei dureri şi bucurii pe care rareori le poate exterioriza, nu este unealta cu care cei din jur îşi fac treburile şi plăcerile.
În fine, am scris mai multe la blogul meu atunci, ba chiar şi-n comentarii de-a lungul timpului, nu mă întind aici, pe pagina ta.
Nu închei însă înainte de a-ţi transmite ţie şi fetelor tale, femeilor şi fetelor din lumea întreagă, o zi cu curată speranţă, cu lumină şi bucurie, cu puterea necesară de a fi cu adevărat femei în orice zi a vieţii.
La mulţi ani!