Pamflet semi-fantastic de an electoral

Toamna îşi arunca năvodul ruginiu peste casele şi uliţele din comuna Tuinpics(eşti), judeţul Virtualia. O comună liniştită, cu cetăţeni liniştiţi, care-şi vedeau, desigur, tot liniştiţi, de vieţile lor liniştite, vegheaţi de un Nenea Iancu din bronz şi înalt de zece coţi, care şedea drept şi îngândurat pe un soclu, în curtea Primăriei.

Într-o bună dimineaţă, Laie, omul de serviciu de la Primărie, umbla pe uliţe bătând toba şi strigând cât îl ţineau rărunchii:

– Lume, lume! Se anunţă mare concurs mare, intitulat „A mai frumoasă velinţă”! Toţi cetăţenii comunei, indiferent de rasă, vârstă, religie, studii sau orientare sexuală, sunt invitaţi să participe!

Obiectele, creaţii originale, urmau să fie depuse la sediul Primăriei. Comisia era formată din reprezentanţii ăi mai de seamă ai comunei: doctorul de familie, cârciumarul, poliţaiul, popa, veterinarul, poştaşul şi cetralista. Preşedintele comisiei – primarul. Nu se oferea niciun premiu palpabil, dar oamenii s-au înghesuit să participe, ştiind că notorietatea şi respectul pe care le vor obţine câştigând concursul, le vor aduce anumite avantaje. Fireşte că şi membrii comisiei s-au înscris în concurs, pentru că în Tuinpics(eşti) nu ştia nimeni ce e acela „conflict de interese” – şi oricum nu le-ar fi păsat. Doctorul avea nevoie de susţinerea comunei ca să primească teren pentru casă. Cârciumarul visa ca, la următoarele alegeri, să iasă primar. Poliţaiul spera ca, ieşind câştigător, să fie avansat şef de post. Popa voia să renoveze biserica. Baba Safta, moaşa, voia aprobare pentru un cazan de făcut ţuică. Mirandolina, fata veterinarului, voia să se mărite. Poştaşul voia „ciubuc” mai mare, la livrarea pensiilor. Inginerul agronom voia să intre în graţiile asistentei şamd. Fiecare avea motive bine întemeiate ca să câştige acest concurs.

Până să înceapă votarea, popa s-a certat cu primarul şi a renunţat la poziţia ocupată în comisia de concurs. Semn rău…

La votare au fost invitaţi să participe toţi cetăţenii comunei, dintre care s-au prezentat la urne numai vreo 20, şi ăia neamuri sau obligaţii de-ale concurenţilor. Marin al lu’ Ceaşcă a depus două velinţe pe numele lui şi una pe numele nevesti-sii, sperând ca astfel să-i crească şansele. Cârciumarul le-a dat de băut chefliilor care i-au călcat pragul birtului, cerându-le în schimb să-l voteze. Poliţaiul s-a „dat defect” până după votare, ca să se poată ocupa liniştit de manevrele din culise. Baba Safta a început să umble cu bârfele prin sat, ca să-şi dezavantajeze rivalii. Veta lu’ Bijboacă a votat de mai multe ori, în numele rudelor decedate. Mirandolina, mai isteaţă, a făcut o velinţă mai mare şi a împodobit-o cu pampoane multicolore şi cu înflorituri, ca să atragă atenţia votanţilor. Doctorul, mai original, şi-a botezat capodopera cu nume franţuzesc. Chelnerul de la birt a pus lângă velinţa lui o ploscă plină cu rachiu, din care votanţii puteau să tragă câte o duşcă, în timp ce admirau exponatul. Fiecare şi-a prezentat creaţia cum s-a priceput mai bine.

La încheierea concursului, după numărătoarea voturilor, câştigătoare a ieşit velinţa lui Tache, frizerul. Se pare că era într-adevăr cea mai frumoasă. Simplă, fără înflorituri kitsch-oase şi cusută cu simţ de răspundere. După ce a fost anunţat şi felicitat câştigătorul, în faţa Primăriei, o vreme a fost linişte. Dar după aceea, a început să se simtă fierbere în comună, ca şi cum toată localitatea stătea deasupra unui crater de vulcan. Şi brusc, a început scandalul. Nemulţumiţii perdanţi au început să se manifeste. Acum tot satul e în război. Poliţaiul se bate cu veterinarul, baba Safta cu cârciumarul, doctorul cu Marin al lu’ Ceaşcă, centralista cu poştaşul, Veta cu primarul…

Cartoon/Photo by Amos Biderman

…

Laie, omul de serviciu de la Primărie, ia din nou uliţa la pas şi anunţă, de data asta cu mai puţin avânt:

– Lume, lume! Săptămâna viitoare avem un nou concurs! „A mai frumoasă înjurătură”!… Sunt invitaţi să participe toţi cetăţenii comunei, rămaşi în viaţă…

Peste Tuinpics(eşti) se aşternu deodată o acalmie ciudată, care nu prevestea nimic bun… Nu se mai auzea niciun strigăt, niciun câine lătrând… nici măcar sufletul vântului. Laie începu să simtă o teamă nelămurită dându-i târcoale. Vocea îi deveni tremurată şi anunţa, din ce în ce mai slab:

– Lume, lume…

În spate simţi o mişcare. Întoarse capul, cu inima cât un purice, dar nu văzu pe nimeni. „Poate am halucinaţii…”

– Maare concurs, maaareee…

De-acum vorbea atât de încet, că se auzea numai el. În spate iar simţi ceva. Strânse băţul tobei  în pumn, cu putere, şi se întoarse brusc, pregătit de luptă. Nimeni…

– Sunt invitaţi să participe…

Nu se mai auzea nici el însuşi, vorbind. Cuvintele deja le rostea doar în gând. Şi parcă vântul începu să sufle din ce în ce mai tare, iar din depărtare se apropia ceva, ca un vuiet…

Tocmai când se gândea s-o lase baltă naibii cu anunţul şi să-şi ia picioarele la spinare, se trezi luat pe sus de o masă de indivizi furioşi, înarmaţi cu bâte, pietre, ouă stricate şi o paletă largă de cuvinte spurcate. În fruntea lor, Veta lu’ Bijboacă, cu ochii injectaţi şi cu spume la gură. Au tăbărât pe bietul Laie, cu gânduri negre de răzbunare şi de linşaj. Înainte de a-şi pierde cunoştinţa, a apucat să distingă feţele câtorva: Marin al lu’ Ceaşcă, poliţaiul, centralista, cârciumarul… După ce se plictisiseră să-şi scoată ochii unii altora, ajunseseră la concluzia că marele tartor al tuturor relelor era bietul Laie.

– Tu, nefericitule!… Numai tu eşti de vină! Tu ne-ai învrăjbit, cu anunţul tău idiot!

I-au făcut toba guler şi l-au aruncat în curtea Primăriei, la picioarele statuii lui Nenea Iancu. În timp ce-l priveau satisfăcuţi cum zăcea întins ca o cârpă pe jos, lângă mulţimea adunată se opri un necunoscut.

– Bună ziua, oameni buni şi milostivi! Vin tocmai din comuna Liniştea, fiindcă am auzit că aici se pregăteşte un concurs la care aş dori să ma înscriu şi eu. Cine se ocupă de treaba asta?

Zeci de ochi s-au aţintit asupra individului, săgetându-l. Apoi, ca la o comandă, s-au năpustit asupra bietului om.

– Ce mă, tu faci mişto de noi, ai? Ei, lasă; că te „liniştim” acuşica şi pe tine!

Omul a luat-o la fugă, disperat, cu şleahta după el.

La picioarele statuii, Laie şi-a revenit în simţiri. Când deschise ochii, văzu deasupra chipul lui Nenea Iancu.

– Nene Iancule, io cu ce am greşit, bre?…

Pe faţa statuii parcă a mijit un zâmbet.