Cronica de parastas (Vesnica pomenire…)

Cronica de parastas vesnica pomenire schita sceneta umor pomana 

 Cronica de parastas

Casa unei familii din clasa de mijloc. Sufrageria, destul de spaţioasă, încărcată cu obiecte de mobilier. În centru, o masă mare, întinsă, pregătită pentru un parastas de 40 de zile: farfurii, platouri cu aperitive, pahare, din loc în loc câte o sticlă de apă minerală, vin,  ţuică. Intră un grup de persoane, îmbrăcate în negru. Mioara, fiica decedatei, e o femeie la vreo 45 de ani, demnă, serioasă, tristă dar resemnată. Veta şi Safta – surorile mai mici ale decedatei şi mătuşile Mioarei: două cumetre în jur de 60-65 de ani, mărunţele, zbârcite, cu buze subţiri şi guralive, cu ochi iscoditori cărora nu le scapă nimic. Soţii lor, Anghel (al Vetei) şi Firu (al Saftei): unul înalt, deşirat şi cocoşat, celălalt mic, îndesat şi cu o burtă generoasă. Câteva personaje de suport, bărbaţi şi femei. Se aşează cu toţii la masă. Anghel şi Miu se reped la sticlele cu ţuică. Îşi toarnă în pahare, varsă puţin într-o farfurie şi mormăie: „Să-i fie ţărâna uşoară!” Apoi dau urgent paharele pe gât şi le umplu iar. Când să dea pe gât şi al doilea rând, sunt surprinşi de privirile fioroase ale nevestelor (care se aşezaseră în faţa lor, de cealaltă parte a mesei), lasă paharele pe masă şi şed cuminţi, în scaune. Imediat cum nevestele şi-au focalizat privirile pe alt obiectiv, cei doi sorb paharele cu viteza luminii, la unison şi le aşază, cu aceeaşi viteză, înapoi pe masă.

Mioara (frământând o batistă în mâini, i se citeşte durerea pe chip): Vă mulţumesc pentru că aţi binevoit să veniţi, la această pomenire a sufletului mamei mele. Nene Anghel, vrei să rosteşti dumneata rugăciunea „Tatăl Nostru”?

Anghel dă din colţ în colţ, nu-l ştie prea bine şi, în plus, nu-i place să vorbească în public. Nevastă-sa, Veta, îl fixează cu privirea, lucru care îl intimidează şi mai tare. Ceilalţi se pregătesc să asculte, cu privirile în pământ.

Anghel (începe cu glas pierit): Tatăl nostru, carele eşti în ceruri… (îşi drege glasul) sfinţească-se numele Tău, facă-se voia Ta… precum…

Veta (aţintindu-l cu privire vulturească): …Vie-mpărăţia Ta…

Anghel: Vie-mpărăţia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. (repede:) Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi şi ne iartă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Amin.

Veta (devorându-l cu privirea; printre dinţi): Şi nuuu ne duce pe noi în ispită…

Anghel (amintindu-şi): Şi nu ne duce pe noi în ispită şi ne izbăveşte de cel rău. Amin!

Veta (la fel): Căci a Ta e împărăţia… Cronica de parastas

Anghel: Căci a Ta e împărăţia şi puterea şi slava, acum şi pururea, amin!

Veta (la fel): Şi-n veacul vecilor…

Anghel: Şi-n veacul vecilor. Amin! (răsuflă uşurat)

Toată lumea îngână: „Amin!”, îşi face cruce şi se apucă să mănânce. Anghel şi Firu, bineînţeles, se reped iar la ţuică. Veta se întinde cu piciorul pe sub masă şi-l loveşte pe Anghel. Acesta se retrage, ruşinat. Mioara face onorurile. Toarnă în pahare. Veta varsă o picătură din pahar şi murmură: „Să-i fie ţărâna uşoară!” Ceilalţi o îngână. O vreme, toată lumea e ocupată să înfulece.

Veta: Mioaro, salata asta e făcută după reţeta soră-mii Aglaia?

Mioara: Da.

Veta: Da’ să ştii că nu ţi-a ieşit. Că aşa cum o făcea soră-mea, Dumnezeu s-o odihnească, nu se egzista mai bună (îşi aduce aminte şi începe să bocească) Aglaioooo, un’ te-ai dus tu Aglaio şi ne-ai lăsat singure pe lumeee…

Safta (cu gura plină): Ei, un’ s-a dus… pe lumea-ailaltă s-a dus… parcă nu ştii… Şi las’ că salata nu e rea. Ia dă platou’ ăla încoace, să-mi mai pun.

Veta îi întinde platoul. Safta îşi pune în farfurie şi ia o înghiţitură.

Safta (mestecând): Mda… Nu i-ai pus ţelină. Sor-mea o făcea cu ţelină. Şi mai trebuia oleacă de acreală. Şi nişte sare. Şi piper. Şi te zgârcişi la maioneză. Da’ în rest, merge.

Veta: Merge, merge… merge pe dracu’ – ptiu, Doamne, iartă-mă! (îşi face cruce cu evlavie şi cu ochii în tavan. Rămâne cu ei priponiţi acolo.) Auzi, Mioaro?… Când ţi-ai luat lustra asta, fato? Că văz că e nouă.

Mioara: Anul trecut, tanti.

Veta: Aha… Din pensia mă-tii, aşa-i?

Mioara: Nu, tanti. Din prima de Paşti.

Veta (cu o privire de „las’ că ştim noi”): Prima de Paşti, mhm… Şi mobila tot din prima de Paşti? Că şi asta e nouă.

Mioara (neatentă): Da, tanti. Cronica de parastas

Veta: Mă, da’ ce de prime vă dă vouă acolo la servici!

Safta: Auzi, Mioaro, da’ bărbatu’ unde-ţi e?

Mioara: E la serviciu, tanti. Vine şi el, imediat cum scapă.

Safta (cu subînţeles): La servici, aha… Nu putea să se-nvoiască şi el pentru parastasul soacră-sii, că (începe să jelească) l-a iubit ca pe băiatul eiiii… (boceşte cântat) Aglaioooo, unde te-ai dus tu şi ne-ai lăsat singure pe lume, Aglaiooo…

Veta: Păi nu ziseşi, soro, mai adineauri că s-a dus pe lumea ailaltă? Ce mai întrebi?

Safta: Păi întreb! Ce, n-am voie să întreb? Ia dă acilea nişte sarmale, Mioaro, că aşa mă taie un leşin de nu văz în faţa ochilor. (Mioara îi pune sarmale în farfurie) Mai pune, mai pune, nu te zgârci, că soru-mea, Dumnezeu s-o odihnească, nu se uita când era vorba să dea de pomană.

Anghel şi Firu dau pe gât paharele de ţuică şi le umplu din nou, ori de câte ori nevestele nu-i văd.

Safta (către Veta): Auzi, soro? Mi se pare mie, sau preotul a cam rasolit slujba?

Veta: Mda… Nici nu mă miră. Nimic nu mai e ca pe vremea noastră. Uite, nici parastasele. Auzi, să nu vie ginerele moartei la pomenirea ei de 40 de zile. (către Mioara) Da’ măcar la cimitir se duce?

Mioara: Da, tanti. Vine cu mine aproape în fiecare zi.

Veta: Da’ tu te duci în fiecare zi?… că eu am fost acolo miercuri şi n-am găsit nicio floare.

Mioara: Tanti, le mai fură câte cineva.

Veta: Şi candela era stinsă.

Mioara: O mai stinge vântul.

Veta (neîncrezătoare): Mda… Şi praful de pe lespede, crez că tot vântul l-a adus.

Mioara: Da, tanti.

Veta: Că nu putuşi să-i faci şi tu mă-tii un cavou mare şi frumos, ca să se vază că ai iubit-o.

Safta: Auzi, soro? Cumnată-mii i-au făcut copiii cavou cu termopane.

Veta (ironică): Aşa?… Nu cumva i-au pus şi mobilă şi televizor?

Safta: Ei, nu; da’ să ştii că ea aşa vrea.

Veta: Care ea?

Safta: Cumnată-mea.

Veta: Moarta??

Safta: Nu, soro, că n-a murit. E încă în putere.

Veta: Aşa, deci… E în putere, da’ vor s-o vază moartă.

Safta: Ba nu, nici vorbă. Cronica de parastas

Veta: Păi atunci de ce s-au grăbit cu cavoul?

Safta: Cumnată-mea a vrut să-şi vază cavou’ făcut, ca să stea liniştită.

Veta: Aha. Vrea să-şi vază dinainte locu’ unde-o să putrezească.

Safta: N-o să putrezească, pentru că or s-o îmbălsămeze.

Veta: Păi de ce nu ziseşi soro aşa de la-nceput? Adică vrea mausoleu cumnată-ta. Ca Lenin; să se ducă lumea în pelerinaj la ea.

Safta: Ei, nu ştiu dacă vrea mauzo-aia. Şi în pelerinaj nu ştiu cine o să se ducă, fi’n’că ai ei or să se mute în Canada.

Veta: Cine, bre?

Safta: Copiii.

Veta: Păi şi atunci de ce drac… praznicul şi grijania… au mai făcut mausoleu?

Safta: Dacă aşa a vrut cumnata…

Veta îşi face cruce. Îl surprinde pe Aghel când îşi turna în pahar şi-i mai dă un ghiont pe sub masă. Mioara ia platourile goale şi aduce altele, pline. Acelaşi lucru îl face cu sticlele. Când pune o sticlă de ţuică pe masă, în dreptul lui Anghel, Veta o ia repede şi o pune lângă ea. Anghel stă smirnă câteva secunde, cât îl priveşte nevasta, apoi îi face semn lui Firu şi acesta îi umple paharul. Deja sunt ameţiţi amândoi.

Veta (vede farfuria cu felii de cozonac): Cine ţi-a făcut, Mioaro, cozonacul?

Mioara: L-am cumpărat, tanti. Cronica de parastas

Veta: Se vede. N-are stafide, rahatul abia se vede. Şi cacao n-au pus decât ca să ne amăgească.

Mioara: Tanti, e cea mai bună brutărie din oraş. Toată lumea cumpără de acolo.

Veta: Mda… Toată lumea leneşă ori nepricepută. Mă-ta făcea un cozonac de stătea mâţa-n coadă. Nu te-a învăţat şi pe tine?

Mioara: Ba da, tanti; dar n-am avut timp să fac. Cronica de parastas

Veta: Păi da… n-ai avut timp, că era pentru mă-ta.

Safta: Puteai să mă chemi pe mine, că-ţi făceam eu cozonacul.

Veta: Puteai s-o chemi pe Safta, că-ţi făcea borş.

Safta: Vai, soro, de ce vorbeşti aşa? Tu nu ştii ce cozonac bun fac eu…

Veta: Ba ştiu, cum nu… Că doar mi-am rupt dinţii-n el. Se vedea că l-ai făcut pentru pomenirea soacră-tii. Eu o pomenesc şi acu’, de câte ori îmi văz proteza.

Safta: Hai, soro, că exagerezi… Oricum, eu nu prea crez că pomenile astea ajung la morţi.

Firu (se trezeşte şi el să spună ceva): Maică-mea credea. Împărţea mereu şi mult. Nu dădea la vii cât dădea pentru morţi. Şi-şi dădea şi pentru ea, pentru când o muri…

Veta (ironică): Mda… a dat o casă cu mobilă cu tot şi ficior-su stătea cu chirie.

Safta (resemnată): Aşa e. Şi-acu’ zace direct în pământ, că Firu n-a mai avut cu ce să-i facă mauzoleu. Şi-aşa, pentru înmormântare, a scos de la Ceareu.

Cu minţile tulburi de alcool, Anghel se  ridică în picioare, cu paharul în mână.

 Anghel: Hai să trăieşti, Aglaio! La mulţi ani! (îşi aduce aminte că de fapt se află la o pomană) Să-i fie ţărâna uşoară…  (se chinuie să-şi amintească a cui; apoi, satisfăcut:)  Vetii. Cronica de parastas